☺☺ Gabriel Ciotoran - Oraşul Bucureşti între 1 septembrie 1939 şi 30 decembrie 1947

În prefaţa care deschide acest volum apărut la Editura Corint în 2010, autorul, care înţeleg că e muzeograf de felul lui, ne explică ce conţine cartea, rezumând-o în câteva pagini, deşi nu ştiu cât ne foloseşte asta. Este (e limpede) o lucrare tip cronică ce surprinde, cel puţin în intenţie, evenimente petrecute în Capitală între 1 septembrie 1939 (începutul celui de Al Doilea Război Mondial) şi 30 decembrie 1947 (abolirea monarhiei şi instituirea formală a regimului comunist la noi), două repere importante atât în sine, cât şi pentru consecinţele lor tragice întinse pe decenii.

Marele pericol care pândeşte acest gen de cărţi este glisarea prea frecventă (şi pe spaţii mari) de la particular la general. Mai pe înţeles, autorul te ademeneşte cu o carte despre Bucureşti (şi ca iubitori ai istoriei Capitalei muşcăm momeala şi o cumpărăm), dar dincolo de gardul vopsit în culori atrăgătoare găsim adesea un conţinut care are de a face cu istoria României în general şi mai puţin cu urbea. Gabriel Ciotoran nu face excepţie şi umple pagini după pagini cu prezentarea unor evenimente (dictatura regală, mişcarea legionară şi avatarurile ei, războiul, lovitura de stat de la 23 august 1944, instaurarea treptată a comunismului etc.) pe care le găseşti tratate în mai toate cărţile de istorie. Desigur, fiindcă Bucureştiul era şi pe vremea aceea capitală, multe din evenimente s-au petrecut acolo, dar ele nu ne spun cine ştie ce despre istoria oraşului.

Măcar dacă autorul ne-ar spune ceva nou despre toate astea. Nici vorbă. De cele mai multe ori el nu face decât să prezinte cuminte faptele, iar când nu o face, ne livrează platitudini sau „evaluări“ personale de genul:

Apreciez că această proclamaţie [a regelui Mihai în noaptea de 23 august 1944] este deosebit de importantă, întocmai ca aceea din 1877, a lui Carol I, şi din 1916, a lui Ferdinand.

Zău dacă nu merită să cumperi o carte despre Bucureşti ca să afli ce crede Gabriel Ciotoran despre una sau alta!
Alteori cititorul e pur şi simplu tras pe sfoară. Aşa se întâmplă atunci când ni se spune că vor fi prezentate persecuţiile la care a fost supusă populaţia evreiască odată cu introducerea legislaţiei rasiale (e vorba de aşa-zisele decrete de românizare ale regimului Antonescu, şi nu „romanizare“, cum aiurea scrie în carte). Nici vorbă, se menţionează într-un loc pe jumătate de rând că evreii erau scoşi să cureţe zăpada şi cam atâta. Avem parte şi de informaţii de-a dreptul inexacte. De pildă, autorul scrie negru pe alb că D. Bagdasar (renumit medic şi ministru al Sănătăţii după 1944) este întemeietorul neurochirurgiei. Iar nici vorbă - al neurochirurgiei româneşti, da, dar nu al neurochirurgiei ca disciplină.

Ceea ce salvează (parţial) cartea este prezenţa câteodată a detaliului pitoresc şi a anecdoticii, adesea culese din presa vremii:

În Calea Plevnei se găsea „casa spânzuratului“ sau „casa cu o mie de ferestre“ rămasă neterminată din timpul Primului Război Mondial. Orice încercare de terminare a casei se sfarşea cu o dramă. Se prăbuşeau schelele şi mureau zidarii, care se sufocau de parcă erau strangulaţi . Deşi presa relatează despre aceasta, istoricii o consemnează fără să dea asigurări asupra veridicităţii sau a cauzelor acestui ciudat fenomen.

Dincolo de stângăcia relatării autorului, să reţinem senzaţionalul situaţiei. Asta dacă n-o fi fost vorba de o (a câta?) instanţiere a mitului meşterului Manole.

În alt loc aflăm că exista, imediat după război, ciudata expresie (de fapt, o înjurătură) „vedea-te-aş pe tramvai!“. În epocă se practica punerea la stâlpul infamiei a tot felul de inşi, consideraţi (pe drept sau nu) colaboraţionişti ai vechiului regim sau infractori ai noilor vremuri. Afişele cu chipurile acestora erau lipite pe tramvaie, acţiune menită să bage frica în populaţie.

Aş sfârşi prin a lungi postarea asta până a o face de necitit dacă aş scrie despre neajunsurile acestei cărţi (câte le-am constatat eu), dar nu ştiu dacă ar servi la ceva. Totuşi... se scrie (şi se spune) „Pactul Tripartit“, nu „Pactul Tripartid“, aşa cum apare în volum. Dovadă că la volumul sărac nici boii corectorii nu trag.