☺☺ Petru Popescu - Supleantul

O parte a opiniei publice, împinsă de frustrări uşor de explicat, îi ocăra pe cei întorşi în ţară imediat după decembrie '89 reproşându-le că n-au mâncat salam cu soia (uitând că în Occident soia e folosită pe scară largă la fabricarea mezelurilor, dar asta e o altă poveste). Geniul calamburistic naţional a transformat nu peste multă vreme reproşul în „a mâncat salam cu Zoia“, aluzie transparentă la relaţiile intime pe care le-ar fi avut unul din noii puternici ai zilei cu fiica fostului dictator. Desigur, cel puţin la vremea aceea, a fi fost un intim al Zoiei Ceauşescu (demascată la televizor pentru cântarul de aur cu care drămuia mâncarea câinilor în vreme ce poporul flămânzea) nu era motiv de mândrie.

La aproape 20 de ani de la aceste întâmplări, Petru Popescu transformă în Supleantul (Editura Jurnalul - Curtea veche, 2009) porecla în renume şi publică un ditamai romanul inspirat, cum ar veni, dintr-o idilă pe care ar fi avut-o, la începutul anilor '70, cu compromiţătoarea Zoia. Schema e destul de simplă şi deloc nouă în ansamblul prozei petrupopesciene. Se dă un tânăr scriitor şi jurnalist, numit supleantul, pentru că se procopsise cu demnitatea de membru supleant al C. C. al U. T. C. Acesta, deşi face parte mai degrabă din plevuşca nomenclaturii oficiale, se bucură de mici avantaje altminteri refuzate muritorilor de rând, printre care şi călătoriile în străinătate. E drept că numai în fostul RDG, dar cu ocazia respectivă o cunoaşte la întoarcere, în avionul TAROM, pe însăşi Zoia Ceauşescu.

Între cei doi se înfiripă o idilă, iar supleantul nostru are parte de incursiuni în cercurile intime ale puterii comuniste şi îi cunoaşte pe înşişi Nicolae şi Elena Ceauşescu, asupra cărora face o bună impresie. Nu pentru că, vezi Doamne, ar fi fost conformist şi i-ar fi lipsit coloana vertebrală, ci dimpotrivă, pentru curajul şi inteligenţa cu care îşi apăra convingerile, adesea diferite de cele oficiale şi în orice caz exprimate altfel decât în limbajul de lemn al epocii. Aflat pe cai mari, supleantul e inclus ca gazetar în delegaţia oficială care îl însoţeşte pe Ceauşescu într-un turneu în America Centrală şi de Sud. Ascensiunea tânărului pare de neoprit. El ajunge să redacteze ştiri, dă sugestii la nivel înalt, are chiar un început de implicare în politichia mare. Idila cu Zoia nu e neglijată, iar cititorul are parte de relatarea unei escapade romantice în jungla andină. La momentul oportun supleantul face opţiunea corectă şi alege, cum se zicea, libertatea, nemairevenind în ţară. Ne dăduse de altfel să înţelegem că Zoia, deşi mai deschisă la minte decât alţi membri ai familiei, avea o viziune limitată asupra vieţii şi nu pricepea cât de represiv e sistemul pe care îl patronau ai ei.

Se poate spune că Supleantul face parte din categoria cărţilor vag autobiografice în care autorul se dă de ceasul morţii pentru a se scoate, peste ani, basma curată. Într-adevăr, or fi făcut alţii vrute şi nevrute, dar el, prozatorul întruchipat în personaj principal, a fost limpede ca lacrima, chiar şi atunci când a servit regimul acela. Iar Zoia a fost o victimă a circumstanţelor. Dincolo de aceste reglări de conturi cu istoria şi, cine ştie, cu propria conştiinţă, romanul nu aduce multe noutăţi faţă de alte creaţii ale autorului. Deşi pare surprinzător, şablonul nu diferă esenţial de cel din vechile scrieri ale lui Petru Popescu. Ca şi în Prins, avem ca personaj principal un bărbat tânăr şi înzestrat cu tot felul de calităţi, înconjurat de prieteni de toată isprava, deşi îşi au problemele lor (Marcel, Luminiţa, Stejar). Cu mai multă surdină decât în Prins, avem şi aici destule instantanee din Bucureştii de acum aproape 40 de ani. Mai puţină tensiune şi mai puţin dramatism. Supleantul este, vorba italienilor, cavoli riscaldati sau, în traducere liberă, o ciorbă reîncălzită care îl poate tenta mai degrabă pe amatorul de mondenităţi decât pe cititorul de proză de calitate.