miercuri, 13 octombrie 2010

☺☺ Radu Ţuculescu - Stalin, cu sapa-nainte

La moartea lui Stalin, înţelegând, după puterile lui, că s-a întâmplat ceva important, Adrian Loga, un băieţel de nici cinci ani, slobozeşte cu inocenţă următoarele versuri:

Stalin, cu sapa-nainte!
Trece vesel printre morminte...

Cine e Adrian şi cum şi-a petrecut copilăria aflăm din romanul lui Radu Ţuculescu intitulat chiar Stalin, cu sapa-nainte (Cartea Românească, 2009). E o poveste (începută literalmente cu stereotipa formula a fost odată) al cărei setting e reprezentat de un orăşel din Ardeal. E o lume destul de amestecată, cu colegi de şcoală şi camarazi de joacă de diferite naţionalităţi, alcătuind un univers (paradoxal!) provincial şi totodată cosmopolit. Povestea copilăriei lui Adrian e numai jumătate din carte. Aceasta e vizibil structurată pe două planuri, cel al trecutului (amintirile din copilărie, desigur, sobre, marcate pe alocuri de mister când vine vorba de evocarea unor figuri umane sau episoade pe care băiatul nu le poate înţelege) şi cel al unui prezent în care îl reîntâlnim pe erou, bărbat matur, divorţat, el însuşi cu o fată de 20 de ani.

Cele două planuri sunt limpede despărţite nu numai temporal, ci şi formal, grafic şi lexical. Episoadele din copilărie (pe care le putem presupune, măcar în parte, autobiografice) sunt relatate cu o naivitate bine jucată, însă cu respectarea convenţiilor narative consacrate. Ele se încheie, stereotip, cu propoziţia cu valoare de morală de fabulă „Atunci am mai crescut puţin“. Urmează de fiecare dată pagini redactate neglijent, pe calculator, aproape fără punctuaţie, dar - manierism obositor - cu cursive. Copilul a crescut, vezi bine, iar producţia lui se supune ritmului şi modalităţilor din zilele noastre. Adultul are cu totul alte probleme decât copilul, se pune problema relaţiilor cu fiica, devenită ea însăşi femeie (Adelina). Semnalul demarcativ care anunţă revenirea la firul narativ al copilăriei este „ofofoof viaţa mea“, pesemne o tentativă (auto)ironică de detaşare de contingent.

E puţin loc de îndoială că episoadele copilăriei reprezintă partea cea mai rezistentă a cărţii. Sunt remarcabile, deşi câteodată excesiv-caricaturale, portretele unor vecini (Generalul, crescătoarea de lipitori), profesori, colegi de şcoală, relatarea unor farse, conflicte, idile naive. Adrian e la vârsta la care se leagă prietenii de o viaţă - Răzvan, cel mai apropiat dintre prieteni, îi e alături în tot felul de aventuri eroice care fac farmecul vârstei. Răzvan visează să se facă pilot (îşi va îndeplini visul şi va muri tânăr, într-o catastrofă aeriană), iar Adrian vrea să-i dăruiască avionul lui de jucărie:

Jucăria mea strălucitoare. Un cadou din partea mea care-i va aminti de anii petrecuţi împreună. L-a refuzat categoric.
- Păstrează-l. Îţi va aminti de mine.
- N-o să te răzgândeşti? l-am întrebat şi fără să ştiu de ce, speram într-un răspuns afirmativ, da, n-am de gând să mă mai fac pilot, a fost o reacţie de moment...
- Voi zbura în jurul lumii, Adriane. Te voi lua şi pe tine cu mine. Măcar o dată.

Dacă e vorba de calitate, paragraful de mai sus ilustrează destul de bine principalul păcat al romanului lui Radu Ţuculescu, anume artificialitatea exprimării, câteodată supărătoare, alteori contrabalansată de momente reuşite. Printre acestea din urmă figurează la loc de cinste portretul tatălui, medic la spitalul local, ins închis în sine, pios, uneori violent, în orice caz o figură-model. Alături de scriitura pe alocuri artificială, cartea păcătuieşte şi prin unele lungimi nejustificate - a se vedea de pildă evocarea fastidioasă a sărbătorilor de Paşti, cu care ocazie Adrian, care lua lecţii de vioară şi părea decis să se consacre unei cariere muzicale, foloseşte în context pascal materialul versurilor naive de la începutul cărţii:

Hristos, cu sapa-nainte!
Cu moartea pre moarte călcând
Trece vesel printre morminte
Viaţă dăruindu-le...

Oricum, tot e mai bine decât cu întâmplările din viaţa de acum, cele relatate pe calculator. Aflat singur acasă (home alone!), Adrian primeşte vizita unei tinere vânzătoare ambulante de albume de artă, kuki (sic) şi capitulează în faţa ispitei carnale. N-am să dezvălui finalul, brutal şi neaşteptat, al aventurii, dar mărturisesc că mi-e greu să-i pricep motivaţia artistică. Din fericire pentru autor, se vor fi găsind şi cititori cărora cartea să le placă fără rezerve şi în toate ale ei.

Niciun comentariu: