☺☺☺☺ Serghei Dovlatov - Compromisul

O prozatoare căzută în desuetudine spunea, prin vocea unui personaj, că în viaţă dacă nu faci la început un compromis mare eşti condamnat să faci mai târziu multe compromisuri mici. În Compromisul (Humanitas, 2009) Serghei Dovlatov pare să fie de altă părere: ca jurnalist sovietic, după ce faci iniţial un compromis mare, îţi petreci restul vieţii făcând alte compromisuri mărunte. Romanul de faţă selectează, dintr-un număr pe care îl putem bănui mult mai mare, douăsprezece întâmplări care se ascund în spatele a tot atâtea materiale de presă a căror realizare a însemnat tot atâtea compromisuri pe care le face jurnalistul sovietic cu conştiinţa lui profesională şi, în definitiv, cu însăşi noţiunea de adevăr.

Suntem în anii '70 - '80 ai secolului trecut. Serghei Dovlatov (aşa îşi spune cel ce relatează evenimentele, iar caracterul autobiografic al cărţii devine evident) lucrează la gazeta Sovietskaia Estonia. De fapt nu e nici măcar angajat permanent, sau, oricum, nu tot timpul, căci îl vedem de mai multe ori în postura de a-şi pierde slujba şi de a fi retrogradat la statutul, desigur inferior, de colaborator. Ziarist sovietic, el redactează tot felul de reportaje anodine, ba de la o conferinţă a oamenilor de ştiinţă, ba despre o tânără studentă, chipurile mare iubitoare a capitalei Estoniei, ba despre simbolica naştere a celui de al 400 000-lea locuitor al oraşului şi tot aşa. Sunt cele douăsprezece „compromisuri“, în aparenţă relatări banale şi fără vreo însemnătate ideologică specială. Sistemul le transformă însă în adevărate munci ale lui Hercule pentru bietul jurnalist, silit să se încaseze perdafuri de la şefi, prelucrări de la gardienii purităţii ideologice şi câteodată chiar să aibă contacte destul de neplăcute cu sistemul represiv reprezentat de KGB.

Între banalul materialelor de presă şi gravitatea seismelor pe care le produc există o distanţă care se traduce adeseori într-un comic irezistibil. Bunăoară, Dovlatov (autointitulat, autoironic, „ziarist universal“) publică într-un ziar eston de limbă rusă o poezioară pentru copii menită să popularizeze limba estonă (Al patrulea compromis):

În pădure-n zi urâtă
Întâlnii un urs,
„Bună, ursule“, i-am spus.
„Tere“, mi-a răspuns.
Imediat norii-au fugit
Şi soarele ne-a zâmbit.

Mă sună Valia Trul, instructor la C.C.
- Tu ai scris fabula aceea şovină?
- De ce şovină?
- Înseamnă că tu ai scris-o.
- Eu. Care-i problema?
- Apare acolo un animal.
- Şi?
- Ce rezultă? Rezultă că estonul e un animal. Eu sunt animal? Eu sunt instructor la Comitetul Central, sunt animal?

Textul citat ilustrează unul din tiparele, probabil cel mai simplu, după care se structurează episoadele cărţii. Un alt tipar, mai complex, ne redă textul jurnalistic, realitatea (de regulă foarte diferită) care se ascunde în spatele lui, peripeţiile prin care trece autorul pentru a-l redacta şi ponoasele pe care le trage după publicare. Ilustrativ este Al optulea compromis. O mulgătoare estonă raportează o producţie-record şi, după tipicul vremii, îi trimite o telegramă lui Leonid Brejnev. Acesta, plin de amabilitate, îi răspunde. Cel puţin asta apare în ziar, adică se publică textele celor două telegrame. Ce-a fost în realitate povesteşte Dovlatov, care fusese trimis pe teren, însoţit de un fotoreporter (Jbankov), pentru a se documenta la faţa locului, urmând ca de la centru să se redacteze telegrama liderului de la Kremlin. Descinderea la ferma de bovine a celor doi se transformă într-un chiolhan în toată regula, sponsorizat de organele locale de partid. Dovlatov şi Jbankov petrec pantagruelic, se consumă cantităţi mari de băutură (multe din personaje beau, de altfel, peste măsură, dorind parcă să se dezinfecteze de germenii propagandistici ai meseriei) şi - colac peste pupăză - cadrele din aparatul central se dovedesc mai eficiente, căci „telegrama“ de răspuns a lui Brejnev soseşte înainte de cea a mulgătoarei fruntaşe.

Liantul care ţine laolaltă toate aceste istorioare îl constituie, desigur, stilul relatării, un stil sec şi de un umor pe măsură. Toată lumea pare să facă haz de necaz, iar sancţiunile şi chiar concedierile sunt primite cu un fatalism soft. O serie întreagă de personaje care apar în mai multe din întâmplări asigură coerenţa naraţiunii. Jbankov e un fotograf de mare talent, păcat că bea tot timpul şi e perpetuu înglodat în datorii. Redactorul-şef, Turonok, îşi bruftuluieşte neobosit angajaţii, iar Busch, colegul lui Dovlatov, e un fel de Kramer sovietic care intră în cele mai neaşteptate încurcături. Rebel, senin şi inconştient, e unul din cele mai vii personaje ale cărţii şi, fapt remarcabil, se distinge aţipind în timpul interogatoriului la care îl supune un colonel KGB, ceea ce, să recunoaştem, nu e puţin lucru.

Dovlatov şi colegii lui au făcut marele compromis, acela de a accepta regulile jocului din presa sovietică. E un joc nedrept, fie şi pentru că aceste reguli par a se schimba mereu fără ca participanţilor să li se explice în ce fel. Şi, desigur nu în ultimul rând, e un joc secund, fie şi pentru că e paralel cu realitatea. Participanţii la acest joc, în aparenţă bonomi şi dispuşi mereu să ia lucrurile à la légère, supravieţuiesc încasând bobârnacele care îi împing înainte. Pe Dovlatov l-au tot împins până a ajuns în America, unde a şi murit înainte de a împlini 50 de ani.