vineri, 29 martie 2013

Dem unerreichbaren weltberühmten und erhabenen Meister...


Printre compozitorii majori din ultimele două secole, cazul lui Bruckner e oarecum ciudat, căci compozitorul austriac se prezintă pe de o parte drept continuator al liniei simfonice beethoveniene, cu elemente distinct baroce şi schubertiene, iar pe de altă parte puţini îl suspectează de eclectism. S-ar părea că sound-ul specific al muzicii bruckneriene n-ar fi putut lua naştere dacă peste toate aceste influențe - istoric explicabile şi pe deplin stimabile - nu s-ar fi suprapus cea a muzicii lui Wagner. În recenta sa monografie, Anton Bruckner: Persönlichkeit und Werk, Constantin Floros, unul din cei mai mari specialişti în Bruckner şi Mahler din ultima jumătate de veac, scrie (traducerea mea):

În cele din urmă, atotputernică a fost influenţa lui Richard Wagner. Se ştie bine că Bruckner îl idolatriza, literalmente, pe Wagner şi şi-a găsit propriul drum ca simfonist numai după întâlnirile de la Linz cu Tannhaüser şi Lohengrin în 1863 şi 1864. Bruckner a fost primul simfonist major al secolului al XIX-lea care a încorporat în simfonie numeroase elemente ale dramei muzicale wagneriene (muzică de scenă). Influenţa lui Wagner asupra lui Bruckner se vădeşte şi în numeroase citate şi ecouri, în orchestraţia şi instrumentaţia lui Bruckner, în armoniile cu modulaţii bogate şi în celebrele valuri climactice, în frecventele sale semnale şi fanfare, în predilecţia lui pentru elemente de recitativ şi arioso, contraste abrupte şi, nu în cele din urmă, o nouă concepţie a formei pe care nu au înţeles-o cei mai mulţi din contemporani.

În ce constă această concepţia a formei? Ernst Kurth a încercat să dea un răspuns la această întrebare spunând că Bruckner a fost un „dinamist al formei”, reprezentantul de frunte al unui nou principiu al formei constituit din conceptul de „devenire” şi din cel de „dinamică internă”. Pentru clarificare, el a distins între principiul formal al clasiciştilor şi acela al Romantismului afirmând că cel de al doilea era „predominant static”, în timp ce primul era „predominant dinamic”. Pentru Bruckner, continuă el, forma era fără excepţie definită nu în termeni statici, ci în termeni de tensiune care „poartă mereu în sine o devenire vie”.

Aşadar, un strat wagnerian consistent. Şi nu-i vorba numai de Simfonia a III-a, dedicată explicit Maestrului inegalabil, de faimă mondială şi sublim („Herrn Richard Wagner dem unerreichbaren weltberühmten und erhabenen Meister...”, cum scrie pe partitură). Există, desigur, o anecdotică vastă a relaţiilor dintre Bruckner şi Wagner, dar în absenţa unei susţineri prin analize muzicologice toate acestea rămân până la urmă la nivelul epifenomenalului. Imaginea, luată din volumul menţionat, îl înfăţişează pe Bruckner la vârsta de 70 de ani, în 1894.

Niciun comentariu: