sâmbătă, 16 martie 2013

Radu Nor - Artificii cereşti


Cunoscut amatorilor de literatură ştiinţifico-fantastică în primele două decenii de comunism, Radu Nor (pseudonimul lui Iosif Norbert Rudel) este şi autorul unor lucrări de ficţiune cu obiectiv didactic. E statutul pe care îl are cartea Artificii cereşti (Editura Tineretului, 1965). În mod semnificativ, ea apare în colecţia „Să ştim”, reprezentată, printre altele, de titluri ca Tică şi Rică în dezacord cu ştiinţa sau Tică şi Rică în Ţara imposibilului de Leonid Petrescu (vezi aici şi aici) de Leonid Petrescu. Asemenea scrieri se încadrează în atmosfera de avânt gnoseologic a epocii, cu „tirania legilor ştiinţifice” (L. Boia), iar tineretul şcolar reprezintă publicul-ţintă preferat de autori. Eroii se recrutează dintre şcolari, alegoria favorită este călătoria de iniţiere (ştiinţifică, desigur) efectuată adesea cu un vehicul emblematic şi deloc inocent ideologic (racheta cosmică). Un personaj caracteristic este omul de ştiinţă care joacă rolul de ghid/îndrumător/mentor/guru. Elementele enumerate se pot exemplifica cu uşurinţă în Artificii cereşti.

Personajul principal, subiectul cunoaşterii, ca să împrumut un termen din păsăreasca filozofilor, este Dănuţ, un şcolar foarte silitor şi dornic de informaţie. Băiatul ajunge printr-o greşeală în posesia unei scrisori adresate vecinului său de bloc, celebrul profesor Enciclopedicus, participant nelipsit la expediţiile emisiunii „Radioracheta pionierilor”, se pare foarte populară în acei ani. Cei doi se îmbarcă pe radiorachetă (aşa-zisul radiodrom ar fi fost situat la o aruncătură de băţ de oraş) şi pornesc într-o călătorie în timp menită să ajute la rezolvarea unor mistere. Paralelismul cu producţiile lui Leonid Petrescu e aproape perfect: locul lui Tică şi Rică e luat de Dănuţ, cel al Vrăjitorului, de Enciclopedicus, voiajul e tot iniţiatic, mijlocul de transport favorit, evident racheta, în ton cu marile realizări ale tehnologiei sovietice. Cei doi călători prin continuumul spaţio-temporal sunt chemaţi să rezolve fenomene în aparenţă supranaturale, iar cei care au nevoie de ajutorul lor sunt mai ales personaje literare celebre.

Prima oprire se face în Londra anului 1764, unde John Trelawney din Comoara din insulă de Robert Louis Stevenson e terorizat de o sferă de foc. Încredinţat că e vorba de un atentat pus la cale de inamicul lui neîmpăcat, piratul Long John Silver, esquire-ul e lămurit de călători că are de a face cu un fulger globular banal. Unui amic al lui Trelawney, Livesey, înspăimântat de „focurile rătăcitoare” apărute deasupra mlaştinilor, i se explică, laic, că e vorba de simple degajări de hidrogen fosforat rezultat din descompunerea substanţelor organice. Dănuţ şi Enciclopedicus se deplasează apoi în plin pustiu Sahara, în oaza Farafra, unde dau explicaţii docte despre refracţia şi reflexia luminii, procese care stau la baza fenomenului Fata Morgana. Fără a părăsi continentul negru, dar făcând un salt înapoi de câteva mii de ani, propagatorii cunoaşterii ştiinţifice ajung în Egiptul antic, unde faraonul Neferhotep i-a pus gând rău unui tânăr egiptean care contestă originea divină a curcubeului. Ghinionul lui Neferhotep e că e chinuit de o teribilă durere de dinţi. Prezentându-se drept „marele vrăjitor Dan-Dănuţ”, călătorul sosit cu radioracheta pionierilor îl lecuieşte cu un antinevralgic şi îi explică cum stau lucrurile cu curcubeul. Să fi fost cartea scrisă cu numai câţiva ani înainte, pastila ar fi fost precis sovietică, însă în 1965 germinau din plin seminţele comunismului naţional.

Înainte de a se îndrepta spre Bucureşti, astronauţii timpului admiră aurora boreală şi, desigur, îi explică formarea. Ultima etapă a călătoriei prilejuise o întâlnire cu căpitanul Nemo, ocazie excelentă pentru a se vorbi despre alte fenomene cereşti (cei trei sori care pot fi văzuţi pe cer în anumite condiţii sau raza verde). Raza verde a lui Jules Verne nu mai fusese publicată în traducere românească din perioada interbelică. Radu Nor se arată inspirat în parodierea stilului julesvernian, deşi probabil intenţia auctorială de acum jumătate de veac e mai serioasă decât lectura pe care i-o facem azi:

Căpitanul Nemo îi mulţumi profesorului cu căldură în numele scriitorului şi al său personal şi-i invită pe oaspeţii săi la o gustare. După ce Enciclopedicus şi Dănuţ serviră [sic] din deliciosul muşchi de broască ţestoasă marină, din ficatul de delfin şi din prăjiturile preparate cu lapte de cetaceu, cu zahăr scos din fucusul uriaş al Mării Nordului şi cu dulceaţă de anemone, profesorul îşi aprinse o ţigară din alge uscate [...].

Totul e bine când se termină (foarte bine). Micii cititori au avut de câştigat instruindu-se, căci în literatura pentru copii a deceniului al şaptelea plăcutul nu poate divorţa de util. Fenomenele în aparenţă supranaturale au fost aduse sub umbrela ştiinţei, de sub care scăpaseră temporar şi... temporal. Volumul (pe care îl am cu autograful autorului) este ilustrat, ca şi alte numere ale colecţiei Să ştim, de Burschi Gruder.








Niciun comentariu: