Discuţia asupra adevăratelor valori ale
indicaţiilor de tempo în execuţia creaţiilor muzicale e nesfârşită. Ai să
găseşti întotdeauna melomani care să critice ritmul prea lent în care dirijează
Karl Böhm sau tempoul prea rapid pe care îl imprimă von Karajan unei simfonii
de Beethoven. Sau e vorba de ritmul prea rapid al acestor dirijori? Depinde pe
cine întrebi. Pentru a trata mai puţin serios o temă de altfel foarte serioasă
pentru cei care o dezbat cu înfocare, să luăm povestirea O fantezie a doctorului Ox de Jules Verne. Celor care nu şi-au
făcut la timp lecturile (pre)pubertăţii, să amintim că e vorba despre locuitorii
unui orăşel flamand, Quiquendone, a căror viaţă se desfăşoară parcă cu
încetinitorul, atât de lenţi şi flegmatici sunt oamenii respectivi. Urbea avea
un teatru (construit între 1175 şi... 1837, în ton cu lentoarea băştinaşilor)
unde se dădeau şi reprezentaţii de operă cu lucrări în vogă. Dacă n-ar fi fost
încetineala care toropea totul, ai fi zis că te afli într-un oraş cu totul
sincronizat cu viaţa culturală se secolului al XIX-lea:
Se juca de toate în teatrul din
Quiquendone şi mai
ales se dădeau reprezentaţii de operă şi operă comică. Dar trebuie să spunem că respectivii compozitori nu şi-ar
fi putut recunoaşte
niciodată lucrările, atât erau
de schimbate ritmurile.
În adevăr, cum nimic nu se făcea repede la Quiquendone, operele
dramatice au trebuit să se
adapteze la temperamentul locuitorilor. Cu toate că porţile teatrului se
deschideau de obicei la patru şi se închideau la zece, nu se pomenea ca în timpul acestor şase
ore să se fi jucat mai mult de două acte. Robert Dracul [sic], Hughenoţii sau Wilhelm Tell ocupau de obicei
trei seri, atât de înceată era desfăşurarea acestor capodopere. Vivacele în teatrul din Quiquendone se prefăcea în adagio, allegroul se executa într-un
ritm lent. Optimile cvadruple se cântau ca notele obişnuite. Ruladele cele mai rapide, executate pe gustul
quiquendonezilor, aveau ritmul unui imn lent. Trilurile şăgalnice se moleşeau, se distanţau, spre a nu jigni urechile
amatorilor de muzică. Pentru a spune tot, aria rapidă a lui Figaro din primul act al Bărbierului din
Sevilla se măsura
cu 33 de bătăi
ale metronomului şi
dura 58 de minute, când actorul
avea un talent impetuos.
Ce s-a întâmplat cu quiquendonezii se
ştie. Un anume doctor Ox le joacă o farsă şi pompează în sistemul de iluminat
al oraşului un aşa-zis amestec „oxihidric” (oxigen şi hidrogen) care face să
dispară miraculos bradipsihia burghezilor flamanzi. Se va ajunge la scene
tragicomice, cum este cea a bulucirii spectatorilor la ieşirea din teatru,
bulversaţi după ce al patrulea act din Hughenoţii, „care altădată ţinea şase
ore în cap [...] durase optsprezece minute”.
În Opera in the Novel from Balzac to Proust (Cambridge University Press, 2011), o carte
la care vom reveni neapărat, Cormac Newark scrie, referindu-se la interpretarea
actului al patrulea din Hughenoţii
lui Meyerbeer :
Înţelegerea
acestei aparente dilatări este uşor de înţeles în interpretare: sentimentul de
suspendare care însoţeşte momentele lirice reprezintă o componentă naturală a
texturii operei până în secolul al XIX-lea şi în cea mai mare parte a acestuia.
Într-adevăr, lipsa articulării numerelor muzicale şi debitului dramatic asociat
lor a reprezentat unul din motivele principale pentru reacţiile împotriva
aşa-zisei proze muzicale a lui Wagner. Faptul că timpul ariei şi al duetului trebuie
să se scurgă într-un ritm diferit de cel al complotului nu este aşadar
remarcabil în sine; decalibrarea este adusă în prim-plan atunci când se traduce
într-o secvenţă narativă independentă. Verne foloseşte această idee ca punct de
plecare pentru unul din cele mai comice pasaje ale sale.
Desenul este luat din ediţia română a
povestirii (1975) şi reprezintă scena în care quiquendonezii, şocaţi de
rapiditatea cu care fuseseră cântaţi Hughenoţii,
se înghesuie să iasă din teatru. Traducerea textului vernian este a Sandei
Radian. Fragmentul din cartea lui Cormac Newark a fost tradus de mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu