joi, 7 martie 2013

O chestiune de tempo


Discuţia asupra adevăratelor valori ale indicaţiilor de tempo în execuţia creaţiilor muzicale e nesfârşită. Ai să găseşti întotdeauna melomani care să critice ritmul prea lent în care dirijează Karl Böhm sau tempoul prea rapid pe care îl imprimă von Karajan unei simfonii de Beethoven. Sau e vorba de ritmul prea rapid al acestor dirijori? Depinde pe cine întrebi. Pentru a trata mai puţin serios o temă de altfel foarte serioasă pentru cei care o dezbat cu înfocare, să luăm povestirea O fantezie a doctorului Ox de Jules Verne. Celor care nu şi-au făcut la timp lecturile (pre)pubertăţii, să amintim că e vorba despre locuitorii unui orăşel flamand, Quiquendone, a căror viaţă se desfăşoară parcă cu încetinitorul, atât de lenţi şi flegmatici sunt oamenii respectivi. Urbea avea un teatru (construit între 1175 şi... 1837, în ton cu lentoarea băştinaşilor) unde se dădeau şi reprezentaţii de operă cu lucrări în vogă. Dacă n-ar fi fost încetineala care toropea totul, ai fi zis că te afli într-un oraş cu totul sincronizat cu viaţa culturală se secolului al XIX-lea:

Se juca de toate în teatrul din Quiquendone şi mai ales se dădeau reprezentaţii de operă şi operă comică. Dar trebuie să spunem respectivii compozitori nu şi-ar fi putut recunoaşte niciodată lucrările, atât erau de schimbate ritmurile.
În adevăr, cum nimic nu se făcea repede la Quiquendone, operele dramatice au trebuit se adapteze la temperamentul locuitorilor. Cu toate că porţile teatrului se deschideau de obicei la patru şi se închideau la zece, nu se pomenea ca în timpul acestor şase ore se fi jucat mai mult de două acte. Robert Dracul [sic], Hughenoţii sau Wilhelm Tell ocupau de obicei trei seri, atât de înceată era desfăşurarea acestor capodopere. Vivacele în teatrul din Quiquendone se prefăcea în adagio, allegroul se executa într-un ritm lent. Optimile cvadruple se cântau ca notele obişnuite. Ruladele cele mai rapide, executate pe gustul quiquendonezilor, aveau ritmul unui imn lent. Trilurile şăgalnice se moleşeau, se distanţau, spre a nu jigni urechile amatorilor de muzică. Pentru a spune tot, aria rapidă a lui Figaro din primul act al Bărbierului din Sevilla se măsura cu 33 de bătăi ale metronomului şi dura 58 de minute, când actorul avea un talent impetuos.

Ce s-a întâmplat cu quiquendonezii se ştie. Un anume doctor Ox le joacă o farsă şi pompează în sistemul de iluminat al oraşului un aşa-zis amestec „oxihidric” (oxigen şi hidrogen) care face să dispară miraculos bradipsihia burghezilor flamanzi. Se va ajunge la scene tragicomice, cum este cea a bulucirii spectatorilor la ieşirea din teatru, bulversaţi după ce al patrulea act din Hughenoţii, „care altădată ţinea şase ore în cap [...] durase optsprezece minute”.

În Opera in the Novel from Balzac to Proust (Cambridge University Press, 2011), o carte la care vom reveni neapărat, Cormac Newark scrie, referindu-se la interpretarea actului al patrulea din Hughenoţii lui Meyerbeer :

Înţelegerea acestei aparente dilatări este uşor de înţeles în interpretare: sentimentul de suspendare care însoţeşte momentele lirice reprezintă o componentă naturală a texturii operei până în secolul al XIX-lea şi în cea mai mare parte a acestuia. Într-adevăr, lipsa articulării numerelor muzicale şi debitului dramatic asociat lor a reprezentat unul din motivele principale pentru reacţiile împotriva aşa-zisei proze muzicale a lui Wagner. Faptul că timpul ariei şi al duetului trebuie să se scurgă într-un ritm diferit de cel al complotului nu este aşadar remarcabil în sine; decalibrarea este adusă în prim-plan atunci când se traduce într-o secvenţă narativă independentă. Verne foloseşte această idee ca punct de plecare pentru unul din cele mai comice pasaje ale sale.

Desenul este luat din ediţia română a povestirii (1975) şi reprezintă scena în care quiquendonezii, şocaţi de rapiditatea cu care fuseseră cântaţi Hughenoţii, se înghesuie să iasă din teatru. Traducerea textului vernian este a Sandei Radian. Fragmentul din cartea lui Cormac Newark a fost tradus de mine.

Niciun comentariu: