sâmbătă, 2 martie 2013

Saint-Säens despre Wagner (it’s not you, it’s me!)


La fel ca Debussy (vezi aici), Saint-Säens este în tinereţe un admirator înfocat al lui Wagner. El are numai 25 de ani când asistă la concertele pariziene ale germanului (1860), manifestări care provocaseră de altfel şi entuziasmul lui Baudelaire (vezi o postare mai veche aici). Pe măsură ce înaintează în vârstă, lucrurile se mai schimbă, atitudinea de admiraţie necondiţionată se nuanţează, exact ca la Debussy (nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu Baudelaire dacă ar mai fi trăit vreo douăzeci de ani).

În Harmonie et mélodie (1899) Saint-Säens se simte dator să pună lucrurile la punct:

[...] [N]u îmi imaginez că va fi cineva surprins dacă răspund cu calm la acuzaţiile că mi-am schimbat uneori părerile. În chestiunile legate de muzica lui Wagner, mi s-a reproşat atât de amar că am renunţat la ceea ce adoram odată, încât îmi face plăcere să explic această problemă odată pentru totdeauna. Ni se permite să ne schimbăm părerile despre Beethoven sau Mozart, dar la Wagner!... este vorba de o crimă sau mai degrabă de un sacrilegiu. Nu mai e o problemă de artă, vorbim despre o sectă.
Dacă e să spun adevărul, nu eu m-am schimbat, ci împrejurările.
Într-o vreme când Wagner nu mersese mai departe de Lohengrin, înainte ca noi să fi fost capabili să prevedem transformările pe care avea să le sufere acest puternic spirit creator, şi când am văzut pasaje precum Marşul din Tannhäuser şi Preludiul la Lohengrin, nu m-am gândit o clipă să fiu critic. Eram de partea artei împotriva filistinilor şi nu ar fi fost posibilă nicio altă atitudine. Acum opera este încheiată; trecerea timpului ne îndepărtează de ea cu fiecare zi ce trece, iar distanţa ne permite să judecăm producţia în ansamblul ei.

Ei bine, totuşi nu m-am schimbat prea mult. Unele lucruri care nu-mi plac şi asupra cărora îmi rezervasem verdictul nu-mi plac acum în mod sigur, atâta tot. E adevărat că acum nu ar trebui să scriu că deşteptarea Brünnhildei este „o încântare”. Şi asta nu pentru că acompaniamentul orchestral la această deşteptare a încetat să mă izbească ca încântător, ci pentru că ceea ce îl precede este atât de lung, iar ceea ce îi urmează, atât de lent, iar trilurile prelungite ale celor doi îndrăgostiţi sunt atât de ciudate, încât cele câteva măsuri al deşteptării propriu-zise îmi par a fi o compensaţie insuficientă. Pe de altă parte, admiraţia mea pentru Das Rheingold a continuat să crească, la fel şi pentru cel puţin trei sferturi din Tristan şi Die Walküre. Dar chiar şi în timp ce admir puterea colosală pe care o au Götterdämmerung şi Parsifal, nu pot fi captivat de stilul lor complicat şi, după părerea mea, prost echilibrat. Această critică este, desigur, doar una generală: ar trebui să fii [...] complet nemuzical ca să nu admiri discursul funebru al Brünnhildei lângă trupul lui Siegfried sau cea de a doua scenă din Parsifal.

Care va să zică, it’s not me, it’s you, mai ceva ca George Costanza în Seinfeld. Fragmentul, tradus de mine, este luat din Camille Saint-Saëns on Music and Musicians de Roger Nichols, de unde este reprodusă şi caricatura reprezentându-l pe compozitor.

Niciun comentariu: