duminică, 16 iunie 2013

☺☺ Péter Demény - Ghidul ipocriţilor

Am citit mai demult o aşa-numită istorie a trădării la români - nu-i mai pomenesc autorul, căci nu merită şi se găseşte oricum uşor cu Google -, din care rezulta limpede că toate faptele istoriei naţionale, mari sau mărunte, au fost în esenţă acte de trădare. Aplicând acest principiu la viaţa de zi cu zi, urmează că dacă treci strada comiţi o trădare (trădezi partea pe care te aflaseşi iniţial), iar dacă mănânci o supă trădezi, de bună seamă, idealurile înălţătoare ale ciorbei şi aşa mai departe. Genul acesta de generalizare mi-a venit în minte citind volumaşul lui Péter Demény, apărut recent la Cartea românească şi intitulat Ghidul ipocriţilor. E o scriere moral-hazoasă, oarecum pe linia altor asemenea „ghiduri” publicate în ultimii ani la noi şi, dacă mă întrebaţi, cam lipsite de chichirez. Într-o scurtă introducere intitulată probabil cu intenţie hilară Lectori salutem, domnul Demény ne explică de ce a optat în titlu pentru pluralul „ipocriţilor”, spre deosebire de cărţile confraţilor săi, care recurg la un singular (a se vedea Ghidul nesimţitului). Recunosc că n-am priceput explicaţia şi nici nu prea cred că era nevoie de una, dar ideea e că nu doar că suntem cu toţii ipocriţi, ci suntem ipocriţi fără să (mai) fim conştienţi de asta, aşadar musai pluralul (?).

După ce ne-a ameţit cu teoretizări forţat umoristice preţ de câteva pagini, autorul plonjează în portretizarea unor categorii de ipocriţi. Avem, aşadar: părintele ipocrit, copilul ipocrit, soţul/soţia ipocrit(ă), amantul/amanta ipocrit(ă), fratele/sora ipocrit(ă), prietenul/prietena ipocrit(ă), ruda ipocrită, socrul/soacra ipocrit(ă), ginerele/nora ipocrit(ă) , vecinul/vecina ipocrit(ă) , colegul/colega ipocrit(ă), şeful/şefa ipocrit(ă), profesorul/profesoara ipocrit(ă), elevul/studentul/eleva/studenta ipocrit(ă), omul public ipocrit, moderatorul ipocrit. Fie-mi iertată lunga enumerare. Dacă în cazul unora din categorii ipocrizia e lesne de imaginat şi de ironizat prin exemple la îndemână, la altele încadrarea la „ipocriţi” e forţată de-a binelea. E uşor să-l vezi pe părintele ipocrit, cel care se făleşte cu odrasla lui pentru a se glorifica pe sine:

[Părintele ipocrit] se caracterizează printr-o laudă continuă a propriilor copii, laudă prin care însă se vizează numai pe sine. Nu contează dacă spune ceva frumos despre fiica/fiul lui, în timp ce vorbeşte cu ruda, cu prietena/prietenul, cu vecina/vecinul, cu profesoara/profesorul; criteriul principal este ca tot ce spune să se întoarcă spre ea/el (mama/tata). Poate înşirui adjective la superlativul absolut despre inteligenţa, cultura, frumuseţea, sârguința urmaşului său, dar parcă după fiecare ar şuiera: „De fapt, eu sunt frumos, inteligent, harnic etc.”. Fireşte, orice părinte este mândru de rezultatele celui pe care l-a zămislit (chit că ele nu sunt „rezultate” în toată puterea cuvântului – frumuseţea nu ne-o „facem” sau nu sunt rezultate defel), în cazul ipocritului, însă, şoptitul amintit este o adiere sau o intuiţie pe care no putem înlătura. Ipocritul nu ne lasă în dubii prea mult, are mereu câte o paranteză care ne edifică: „Şi părinţii lui sunt inteligenţi (frumoşi, harnici, ce or fi)” sau „Dirigintele lui a fost şi al meu cândva şi mi-a zis că e aproape atât de bun cum am fost eu însumi”.

Nu cu mult mai greu e să-ţi imaginezi modul de acţiune al rudei ipocrite care încearcă să te tapeze de bani lăudându-te, al socrilor, al amantului/amantei, al omului public, al moderatorului etc. Exemplele şi observaţiile autorului sunt la limita aşa-zisului umor observaţional şi pot stârni câteodată amuzamentul lectorului indulgent. Mai rău e atunci când eseistul recurge la adevărate trageri la temă, cum spun rebusiştii. Greu de imaginat categoria copilului ipocrit, dar Péter Demény nici nu clipeşte. Orice poznă infantilă, orice încercare a micuţului de a capta atenţia adulților din jur, orice răsfăţ e ipocrizie; de altfel şi Ionel din Vizita... lui Caragiale aia a fost, un ipocrit. Ce contează că la copil însăşi categoria fundamentală a minciunii e destul de greu de aplicat, autorul nostru îi dă harnic înainte cu ipocrizia. Chiar şi la elev sau student, mai aproape de vârsta maturităţii şi deci mai uşor de încadraţi la ipocriţi, avem de a face cu o forţare a notei. Se ajunge la efecte caraghioase, de nu de-a dreptul bizare: ipocrit e de pildă elevul mai măricel care se înfruptă din nurii unei profesoare apetisante şi cu prea puţină cenzură morală.

Să nu mai pierdem vremea. Ghidul ipocriţilor e o carte proastă, cu mult umor chinuit, cu forţări la limita grotescului, în care câteva momente de vervă satirică nu salvează ansamblul. Şi - bomboana pe colivă - punctuaţia adesea stranie, dacă nu pur şi simplu incorectă, e de natură a-l deruta pe cititor, făcându-l poate să regrete încă o dată că a dat bani pe volum.

Niciun comentariu: