luni, 3 iunie 2013

☺☺ Christian Haller - Muzica înghiţită

Un roman capabil să stârnească simpatia unora din cititorii de la noi, aşa cum o fac căţeii care plac trecătorului îndrăgostit de animale, este Muzica înghiţită al elveţianului Christian Haller (Polirom, 2004). Miza pe coarda sentimentală a lectorului autohton e clară, căci e vorba de povestea, născocită total au ba, habar n-am, a unei familii din ţara ceasurilor care petrece la Bucureşti perioada 1912-1926. Prilejul fusese oferit de afacerile capului familiei, afacerist în domeniul textilelor, care conduce o ţesătorie de bumbac în capitala noastră în perioada respectivă. Este, ca să zicem cu o vorbă de azi, un fel de proto-expat, dar dacă neamţul a putut să caute ceva în Bulgaria, de ce n-ar căuta şi elveţianul în România.

Sursa vechilor experienţe româneşti este mama personajului narator, care îşi petrecuse copilăria şi o bună parte din adolescenţă în casa din strada Morilor 7, aflată în apropierea ţesătoriei unde era director tatăl ei, în partea de sud a urbei, pe lângă vechiul abator şi atelierele Lemaître, strămoaşele azi dispărutelor uzine Timpuri Noi. Textul consemnează vechi topografii şi cartiere care nu mai există azi, un peisaj şi o atmosferă care îi lasă micii elveţiene amintiri atât de puternice, încât nu le poate uita. Ajunsă la capătul vieţii o bătrână decrepită, cu pendulări între trezie şi inconştienţă, ea, mama, „aude continuu o muzică în burta ei, o muzică însoţită de viziuni chinuitoare care nu înceta nici noaptea”. Este materializarea organică a amintirilor tinereţii suprapuse în bună parte pe anii din Bucureşti. Pentru a da substanţă exerciţiilor mnezice ale doamnei, autorul mobilizează recuzita senzorială care se cam prăfuise de la Proust încoace, într-o cavalcadă de notaţii, impresii şi senzaţii. Nu e uitată nici limba română, a cărei sonoritate persistă pe scoarţa cerebrală. Într-un fel, e o limbă salvată, nu neapărat însă în sensul lui Canetti.

Misiunea de a confrunta aceste reminiscenţă cu realitatea contemporană îi revine fiului, naratorul de care vorbeam. Acesta e paleontolog (cum vine de se leagă, vorba clasicului!, de găsim în carte multe trimiteri de specialitate) şi face o vizită în Bucureştii de la sfârşitul secolului trecut. Va locui la un monsieur Dragomir, profesor la universitate, un ins lipsit de interes, şi va petrece ore mult mai plăcute cu un personaj semiboem, Sorin Manea, herpetolog ieşit timpuriu la pensie, care îl va purta prin capitala desfigurată de ceauşism şi prost-gustul tranziţiei. Musafirul va avea de pildă ocazia să compare Calea Victoriei din povestirile mamei cu artera de azi. Textul patre pe alocuri luat dintr-un ghid de călătorie.

Autorul pare să fi desfăşurat un efort de documentare remarcabil. Reconstrucţia cuvieriană a Bucureştilor de demult e minuţioasă şi probabil conformă cu realitatea în cea mai mare parte a ei. Elveţianul nu contrazice stereotipurile comune privind naţia respectivă. Romanul e lipsit de o acţiune propriu-zisă, personajele nu contează, iar tentativele de a le caracteriza sunt mai degrabă stângace, mai ales când vine vorba de eroii timpului prezent. Probabil că romancierul nici nu şi-a dorit cu adevărat asta şi a pus toată miza pe jocul amintirilor. Muzica înghiţită poate fi o lectură interesantă pentru conaţionalii noştri, atât de atenţi la cum îi văd străinii, deşi din perspectiva artistică cartea păcătuieşte prin lungimi şi pasaje mai pedestre, tributare clişeelor literare.

Fact checking

În ciuda efortului făcut pentru o cât mai bună documentare, în text se strecoară inexactităţi. De exemplu, sculptura Alergătorii a lui Boucher, amplasată cam ingrat pe Calea Victoriei, a fost realizată în 1913, nu în 1918, cum ne spune romanul. Sorin Manea o pomeneşte pe o anume Mascha Schachter, o americană care a fost la Bucureşti în calitate de corespondentă de presă şi a locuit la Athenée Palace între 1940 și 1941. În Mascha o recunoaştem uşor pe R. G. Waldeck, cea cu romanul Athenée Palace, inspirat şi el din realitatea românească.

Niciun comentariu: