Beethoven, masculinul – Schubert, femininul

Muzicologul Lawrence Kramer este autorul cărţii Sexual Violence and the Making of Culture din care am extras postarea de azi (traducerea mea):

În raport cu Beethoven, scrie Schumann, Schubert a fost într-adevăr un compozitor feminin, dar în raport cu toţi ceilalţi compozitori a fost suficient de masculin. Beethoven, în această lectură, este o figură violentă sau o figură – o personificare a violenţei – un om care îi feminizează pe alţii, dar care nu poate niciodată el însuşi feminizat. Bărbatul [Beethoven], scrie Schumann, „impune”, femeia [Schubert] „pledează”.  În acest rol hiperviril, Beethoven este întruchiparea culturii muzicale în sine: sever, neînduplecat, impunător, numele său fiind numele Tatălui muzical. În faţa acestui Beethoven, Schubert este ezitant, dependent, permeabil. Şi totuşi acelaşi Schubert poate revendica el însuşi numele tatălui cu condiţia să se poată uita (dar nu se poate uita) figura lui Beethoven din spatele său.

Această poveste de gen a geniului muzical oferă, în mod alegoric, esenţa acestei cărţi. În termeni neechivoci, argumentul meu este că în identităţile noastre de gen suntem cu toţii, bărbaţi şi femei deopotrivă, nişte Schuberţi. Între secolele al şaisprezecelea şi al optsprezecelea, poziţia în care Schumann l-a recunoscut pe Schubert a devenit poziţia normativă a subiectului în cultura occidentală şi a rămas aşa până astăzi. Atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, a deveni subiect, să dobândeşti o identitate, înseamnă să-şi asumi o poziţie de feminitate în raport cu o masculinitate care îi aparţine mereu altcuiva. Acest celălalt este mânuitorul şi purtătorul autorităţii sub toate formele ei, socială, morală şi culturală; el răspunde atât pentru plăcere, cât şi pentru adevăr, dar cu toate acestea niciun bărbat şi, în mod sigur, nicio femeie, nu se poate identifica în mod sigur cu această poziţie de subiect masculin. În schimb, bărbaţii biologici sunt îndrumaţi spre ocuparea unei poziţii care este simultan masculină în raport cu o figură feminină publică vizibilă şi feminină în raport cu poziţia neafirmată, adesea inconştientă deţinută de figura (trop, imagine sau persoană) unui alt bărbat. Aceiaşi bărbaţi sunt îndrumaţi să-si reprime conştiinţa că această dublare a polarităţii de către figura obscură şi etern conturată a celuilalt bărbat le face propria poziţie masculină în privinţa conţinutului, dar feminină ca structură. Fiecare bărbat care impune este în secret o femeie care pledează – şi se supune cu graţie – dar care se străduieşte să n-o ştie.

În imagine, reprodusă din Analyzing Schubert de Suzannah Clark, acuarelă din 1818 reprezentându-l pe Schubert privind printr-un caleidoscop în timp ce autorul, Leopold Kupelwieser, călăreşte un vehicul strămoş al bicicletei. Textul de azi reproduce o postare mai veche de pe Sex Reader.