miercuri, 23 aprilie 2014

Muzica clasică n-o muritu, numa’ ţâr’ s-o hodinitu

A murit recent, cu numai o lună înainte de a împlini 90 de ani, cunoscutul muzicolog american Joseph Kerman. Ultima lui carte, apărută în 2008, în realitate o culegere de eseuri şi articole tematice, se numeşte Opera and the Morbidity of Music. Mi-a plăcut ideea din spatele acestui titlu, care exploatează în mod fericit ambiguitatea termenului „morbiditate”. Accepţiunea din carte este nu cea de spirit maladiv, ci de boală sau stare patologică care ar afecta (sau nu?) muzica clasică. Textele lui Kerman, elegante şi bine argumentate, se reuşesc să demonstreze că muzica clasică e bine merçi, în ciuda crizelor care au afectat-o în diferite momente ale existenţei sale. Tehnica autorului se bazează în bună măsură pe apelul la gândirea logică a cititorului:

Declinul – numit adesea moartea – muzicii clasice a servit multă vreme pe post de declanşator de nădejde, al lamentaţii sau al dorinţei de a să moară şi capra vecinului, după caz, şi ca umplutură vrednică de la fel de multă încredere pentru spaţiul din ziare. [...]

Morbiditatea muzicii clasice: un concept vid şi obosit care refuză să moară. Trebuie să concepem în mod serios muzica clasică ca pe un lucru unitar, a cărui „moarte lentă în secolul XXI”, cum o numeşte destul de lejer Carolyn Abate, poate fi acum confirmată? [...] Şi dacă e acum moartă, atunci când s-a născut sau a fost concepută muzica clasică? Odată cu Bach şi cu punerea finală a bazelor tonalităţii [...]? Odată cu Monteverdi şi cu inventarea, apoi odată cu inevitabila transformare în marfă, a operei? Atunci când polifonia a fost fixată în scris îl timpul aşa-zisei Renaşteri din secolul al XII-lea? Atunci când îngerul din celebra miniatură i-a turnat sfântului Grigore în ureche cantus plenus dintr-un ulcior?

(traducerea mea)

Niciun comentariu: