miercuri, 21 ianuarie 2015

☺☺☺☺ Marius Turda - Eugenism şi modernitate. Naţiune, rasă şi biopolitică în Europa (1870-1950)

Cu Eugenism şi modernitate. Naţiune, rasă şi biopolitică în Europa (1870-1950), lucrare tradusă anul trecut la Polirom, Marius Turda face o prezentare sintetică, dintr-o perspectivă istorică, a problemelor, ideilor şi personalităţilor cele mai importante din domeniul respectiv. Este o disciplină cu un statut ingrat, care a ajuns să fie adesea asociată (şi nu întotdeauna pe nedrept) cu concepţii maligne precum darwinismul social, rasismul (în general) sau antisemitismul (în mod particular). Din bătălia dintre lamarckism şi mendelism (iniţial mai ales, darwinism, căci până pe la 1900 cercetările lui Mendel fuseseră date uitării) ies învingătoare de cele mai multe ori concepţiile care pun accentul pe natură în detrimentul culturii. Detaliu insolit: părintele eugenismului (şi cel care impune termenul de eugenics) este Francis Galton, copil minune al secolului al XIX-lea, văr cu Darwin.

Din cartea lui Marius Turda se vede limpede că eugenismul nu a fost, în perioada lui de glorie de până prin anii 1930-1940, o mişcare omogenă. Bazat pe credinţa aproape fanatică a adepţilor săi că ştiinţa (id est biologia) oferă o soluţie pentru mai toate problemele, eugenismul cunoaşte forme zise „pozitive”, care încurajează reproducerea şi dezvoltarea indivizilor (şi grupurilor) cu înzestrări superioare, dar şi negative, cu accent pe eliminarea din societate a însuşirilor nedorite prin sterilizare şi eutanasie. Sigur că apogeul acestor procedee inumane este atins în Germania nazistă, dar numărul ţărilor în care ele au fost propovăduite şi chiar puse în practică este destul de mare. Şi – dacă tot e vorba de eterogenitatea eugenismului – autorul pomeneşte de un eugenism vest-european şi de unul est-european (cu deosebiri de accent şi unghi de abordare), de un eugenism al tinerelor naţiuni apărute după Al Doilea Război Mondial şi de unul al establishmentului continental sau de un eugenism al majorităţii în raport cu unul al minorităţilor în cadrul aceleiaşi ţări. Şi, pentru că tot am menţionat prima conflagraţie globală, merită amintită controversa cu privire la rolul războiului în ameliorarea (sau degenerescenţa) raselor. Cu toate aceste clivaje şi oricât de variegat se prezintă tabloul, toate formele de eugenism au în comun scientismul neclintit şi asocierea intimă cu factorul politic şi cu statul, fără ale cărui instituţii şi mecanisme nu îşi pot transpune în practică ideile.

O bună parte a volumului (adresată probabil mai mult specialiştilor decât publicului larg) este ocupată de prezentarea activităţii unor societăţi eugenice şi personalităţi din întreaga Europă, inclusiv de la noi. Spiritul perioadei interbelice şi apoi ideologia naţionalist-fascistă au agitat şi la noi apele, dând naştere unor instituţii efemere şi multor susţineri controversate. Luase naştere şi în România o şcoală eugenică (ilustrată de personalităţi mai puţin cunoscute azi, precum Gheorghe Banu, Ioan Manliu, fraţii Făcăoaru) care nu a fost ferită de excesele epocii. Ceea ce o salvează în parte este preocuparea pentru chestiunile de medicină socială. Soarta eugenismului românesc este în bună măsură o ilustrare a ironiei istoriei. După o încercare disperată de reabilitate îndată după întoarcerea armelor, în 1944, eugeniştii noştri sunt în cea mai mare parte marginalizaţi şi supuşi represiunii în primul deceniu de comunism. Supravieţuieşte, surprinzător, endocrinologul C. I. Parhon, ultimul preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Societăţilor Latine de Eugenie interbelice, personaj abil, care urcă până în fruntea republicii instaurate la sfârşitul lui 1947. O prelungire a preocupărilor eugenice până spre finalul perioadei comuniste o reprezintă gerontologia Anei Aslan (elevă a lui Parhon, de altfel).

Mărturisesc că impulsul decisiv pentru cumpărarea acestei cărţi mi l-a dat cuvântul „modernitate” din titlu. Pe măsură ce avansam cu lectura, vedeam cu neplăcută surprindere că modernităţii nu-i mai vine rândul, iar textul se ocupă de tot felul de alte lucruri, ce-i drept, interesante de cele mai multe ori. Din fericire despre modernism/modernitate şi eugenism a venit vorba în capitolul final, unde Marius Turda conchide, după o discuţie aplicată:

Am încercat să demonstrez că eugenismul nu trebuie tratat ca un episod ruşinos al istoriei ştiinţelor biologice şi medicale şi nu ar trebui izolat de contextul său social, politic şi naţional, ca o deviaţie de la normă care a dus în cele din urmă la măsurile genocidale ale regimului nazist, ci ca pe o parte integrantă a modernităţii europene, în care statul şi individul s-au îmbarcat într-o aventură fără precedent pentru reînnoirea comunităţii naţionale.

Nu am cum să reiau aici demonstraţia autorului; sunt convins că cei interesaţi vor citi cartea. Este o concluzie ponderată, departe de orice înfierări pătimaşe. În Eugenism şi modernitate... găsim destulă hrană pentru propriile noastre reflecţii asupra temei şi, nu în ultimul rând, o listă de referinţe foarte bogată care poate oferi sugestii pentru lecturi viitoare.

Niciun comentariu: