Cu Eugenism şi modernitate. Naţiune, rasă şi biopolitică în Europa (1870-1950), lucrare tradusă anul trecut la Polirom,
Marius Turda face o prezentare sintetică, dintr-o perspectivă istorică, a
problemelor, ideilor şi personalităţilor cele mai importante din domeniul respectiv.
Este o disciplină cu un statut ingrat, care a ajuns să fie adesea asociată (şi
nu întotdeauna pe nedrept) cu concepţii maligne precum darwinismul social,
rasismul (în general) sau antisemitismul (în mod particular). Din bătălia
dintre lamarckism şi mendelism (iniţial mai ales, darwinism, căci până pe la
1900 cercetările lui Mendel fuseseră date uitării) ies învingătoare de cele mai
multe ori concepţiile care pun accentul pe natură
în detrimentul culturii. Detaliu
insolit: părintele eugenismului (şi cel care impune termenul de eugenics) este Francis Galton, copil minune
al secolului al XIX-lea, văr cu Darwin.
Din cartea lui
Marius Turda se vede limpede că eugenismul nu a fost, în perioada lui de glorie
de până prin anii 1930-1940, o mişcare omogenă. Bazat pe credinţa aproape
fanatică a adepţilor săi că ştiinţa (id
est biologia) oferă o soluţie pentru mai toate problemele, eugenismul
cunoaşte forme zise „pozitive”, care încurajează reproducerea şi dezvoltarea indivizilor
(şi grupurilor) cu înzestrări superioare, dar şi negative, cu accent pe eliminarea
din societate a însuşirilor nedorite prin sterilizare şi eutanasie. Sigur că
apogeul acestor procedee inumane este atins în Germania nazistă, dar numărul
ţărilor în care ele au fost propovăduite şi chiar puse în practică este destul
de mare. Şi – dacă tot e vorba de eterogenitatea eugenismului – autorul
pomeneşte de un eugenism vest-european şi de unul est-european (cu deosebiri de
accent şi unghi de abordare), de un eugenism al tinerelor naţiuni apărute după
Al Doilea Război Mondial şi de unul al establishmentului
continental sau de un eugenism al majorităţii în raport cu unul al minorităţilor
în cadrul aceleiaşi ţări. Şi, pentru că tot am menţionat prima conflagraţie globală,
merită amintită controversa cu privire la rolul războiului în ameliorarea (sau
degenerescenţa) raselor. Cu toate aceste clivaje şi oricât de variegat se
prezintă tabloul, toate formele de eugenism au în comun scientismul neclintit
şi asocierea intimă cu factorul politic şi cu statul, fără ale cărui instituţii
şi mecanisme nu îşi pot transpune în practică ideile.
O bună parte a
volumului (adresată probabil mai mult specialiştilor decât publicului larg) este
ocupată de prezentarea activităţii unor societăţi eugenice şi personalităţi din
întreaga Europă, inclusiv de la noi. Spiritul perioadei interbelice şi apoi
ideologia naţionalist-fascistă au agitat şi la noi apele, dând naştere unor instituţii
efemere şi multor susţineri controversate. Luase naştere şi în România o şcoală
eugenică (ilustrată de personalităţi mai puţin cunoscute azi, precum Gheorghe
Banu, Ioan Manliu, fraţii Făcăoaru) care nu a fost ferită de excesele epocii.
Ceea ce o salvează în parte este preocuparea pentru chestiunile de medicină
socială. Soarta eugenismului românesc este în bună măsură o ilustrare a ironiei
istoriei. După o încercare disperată de reabilitate îndată după întoarcerea
armelor, în 1944, eugeniştii noştri sunt în cea mai mare parte marginalizaţi şi
supuşi represiunii în primul deceniu de comunism. Supravieţuieşte, surprinzător,
endocrinologul C. I. Parhon, ultimul preşedinte al Federaţiei Internaţionale a
Societăţilor Latine de Eugenie interbelice, personaj abil, care urcă până în fruntea
republicii instaurate la sfârşitul lui 1947. O prelungire a preocupărilor
eugenice până spre finalul perioadei comuniste o reprezintă gerontologia Anei
Aslan (elevă a lui Parhon, de altfel).
Mărturisesc că
impulsul decisiv pentru cumpărarea acestei cărţi mi l-a dat cuvântul „modernitate”
din titlu. Pe măsură ce avansam cu lectura, vedeam cu neplăcută surprindere că
modernităţii nu-i mai vine rândul, iar textul se ocupă de tot felul de alte
lucruri, ce-i drept, interesante de cele mai multe ori. Din fericire despre
modernism/modernitate şi eugenism a venit vorba în capitolul final, unde Marius
Turda conchide, după o discuţie aplicată:
Am încercat să demonstrez că eugenismul nu trebuie tratat
ca un episod ruşinos al istoriei ştiinţelor biologice şi medicale şi nu ar
trebui izolat de contextul său social, politic şi naţional, ca o deviaţie de la
normă care a dus în cele din urmă la măsurile genocidale ale regimului nazist,
ci ca pe o parte integrantă a modernităţii europene, în care statul şi
individul s-au îmbarcat într-o aventură fără precedent pentru reînnoirea
comunităţii naţionale.
Nu am cum să reiau aici demonstraţia autorului; sunt convins că cei interesaţi vor citi cartea. Este o concluzie ponderată, departe de orice înfierări pătimaşe. În Eugenism şi modernitate... găsim destulă hrană pentru propriile noastre reflecţii asupra temei şi, nu în ultimul rând, o listă de referinţe foarte bogată care poate oferi sugestii pentru lecturi viitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu