miercuri, 7 ianuarie 2015

☺☺☺ Matei Vişniec - Negustorul de începuturi de roman

Negustorul de începuturi de roman de Matei Vişniec (Cartea Românească, 2013) este, după cum anunţam mai demult, câştigătorul  premiul literar „Augustin Frăţilă”, ediţia a treia. La vremea respectivă îl văzusem pe locul al doilea, după Boala şi visul de Dan Stanca. Ştiu că se poartă, dar nu-mi schimb părerea, dându-mă de partea marelui învingător. Asta nu înseamnă că e o carte proastă, ci pur şi simplu că printre cele cinci din finală a existat alta care să-mi placă mie mai mult. Revenind la subiectul postării de azi, mai că poţi spune că ai de a face cu o piesă de material didactic concepută pentru a arăta studenţilor ce-i postmodernismul literar şi ce poate el. E vorba de un text cu multiple planuri, cu repetate luări în răspăr ale noţiunilor tradiţionale de personaj şi, desigur, autor, cu răsuciri autoreferențiale care mai mult aduc în prim-plan obiectul literar  mai degrabă decât să reflecte (!) lumea extraartistică.

Convenţiile sunt în aparenţă respectate (desigur, numai pentru a fi încălcate cu prima ocazie). Elementul (senzaţional) care pune în mişcare întreg caleidoscopul (cartea e subintitulată „roman caleidoscop” e existenţa unui misterios domn Courtois, reprezentantul unei agenţii care nu doar că vinde scriitorilor începuturi de roman de succes, ci – fapt în sine scandalos, nu? – ar fi furnizat unor mari autori începuturi care i-au făcut celebri. Domnul M. (personajul aflat cel mai aproape de o entitate auctorială) e un scriitor român trăitor la Paris şi valorifică, probabil, o parte din datele existenţiale ale autorului propriu-zis. El va face obiectul unui joc complicat, în care este pe rând manipulat (de Courtois, prin intermediul lui Bernard şi al Domnişoarei Ri) şi manipulator (al propriilor personaje).

Nu lipsesc din puzzle accentele tehnologice de ultimă oră, apelurile pe Facebook şi Twitter, ba chiar intră în scenă un sinistru program de scris literatură numit Patch. Suntem în plină distopie, uneori cititorului îi e greu să-şi dea seama unde e vis şi unde e realitate textuală, se estompează limitele dintre viaţă şi moarte. E o desfăşurare de forţe care nu are cum să nu impresioneze, deşi uneori poţi rămâne cu senzaţia că eşti la o lecţie de anatomie şi profesorul îţi explică scheletul folosind un model meşteşugit confecţionat.

Romanul lui Matei Vişniec are miză mare (în definitiv, ea e miza virtuală maximă a unei opere, anume însuşi statutul ei ontologic), e scris cu un bun control al tensiunii şi nu fără un anume umor negru care serveşte drept condiment al unei scrieri care ar fi rămas altminteri cam anostă:

Mulţumesc, GUŢĂ. Vom scrie împreună un roman triplu mixt în care vom ţine cont de elemente autobiografice, dar în care vom strecura şi o poveste de dragoste precum şi elemente care să-l facă inclasabil. Te rog acum să marchezi pe scara care ţi se afişează în faţă gradul de originalitate pe care îl doreşti pentru romanul tău. Te rog să muţi cursorul pe scala pe care o vezi unde originalitatea este notată de la nivelul 0 până la nivelul 100. Pe măsură ce mişti cursorul observi că apar şi exemple de romane situate la nivelul respectiv. Acum te-ai oprit la nivelul 65, deci eşti în familia de originalitate reprezentată de Oscar Wilde, Franz Kafka, Maurice Ponce, Haruki Murakami, Bohumil Hrabal şi Dino Buzzati. Felicitări. Ai optat pentru o familie de scriitori care au mult spirit şi umor, care amestecă fantasticul cu oniricul, gustul pentru absurd şi insolit cu o imensă capacitatea de observare a realităţii în profunzime.

Trecem acum la faza propriu-zisă de redactare. Doreşti ca povestea să fie scrisă la persoana a treia, la persoana întâi, pe mai multe voci, sau după principiul unor alternanţe aleatorii.

Mai slăbuţe mi s-au părut paginile „româneşti” ale romanului, acele pasaje în care domnul M. revine în Bucureştii tinereţii lui. E o ocazie de evocare a unor locuri şi oameni care spun mult iniţiaţilor, dar mai puţin cititorului laic. Dimensiunea autohtonă e un ingredient care putea lipsi din ciorba caleidoscopului nostru, o carte incitantă, care pune probleme – nu puţine – şi din fericire nu-şi propune să le rezolve.

Un comentariu:

Dinu D. Nica spunea...

Parcă-parcă se vede o săltare a ștachetei pur estetice, față de Cronicile Genocidului ori față de (horribile dictu!) Matei Brunul.
Poate, la a patra editie, să apară și Marele Roman al epocii tranziției (că Orbitorul nu poate fi așa ceva, oricât ar vrea)?
Dinu D. Nica