Prietenul de la catedră

N-am idee – pentru că nu scrie nicăieri – cine a alcătuit antologia Prietenul de la catedră, publicată în 1962 de Editura Tineretului, dar ar fi fost probabil interesant de ştiut. Volumul cu acest titlu-clişeu este o colecţie de texte tematice care au în centrul lor figura profesorului, văzută în dualitatea ei de martir care suferă pentru elevii lui şi de mentor al aceloraşi. Din acest motiv strict tematic titlul cărţii e derutant, pentru că nu acoperă decât cea de a doua calitate, de îndrumător, sfătuitor şi, in extremis, chiar un fel de părinte pentru învăţăcei. Fiind apărută la începutul anilor 1960, e de aşteptat ca antologia să poarte semnele epocii şi, citind-o, îţi poţi da seama în ce măsură acestea au fost mai mult sau mai puţin pregnante de la un text la altul.

Putem trece foarte repede peste cele câteva pagini luate din clasici (nelipsitul Domnu’ Trandafir al lui Sadoveanu, pateticul Apostol al lui Cezar Petrescu şi scurtele evocări ale învăţătorului Ion Creangă aparţinând lui Jean Bart şi lui Properţiu, desigur şi el un pseudonim). Tot la „clasici” l-am putea încadra cu un pic de bunăvoinţă şi pe Demostene Botez, care semnează un eseu de circumstanţă, benign şi convenţional, mişcat şi patetic în ton, pe tema apostolatului didactic (Ei ne-au dat lumină). Ajungem acum la carnea macră a florilegiului, dezvoltată în condiţiile realismului socialist şi cât se poate de conformă cu cerinţele acestuia.

Câţiva din autorii mai noi (pentru vremurile respective) sunt destul de cunoscuţi pentru lucrările lor adresate copiilor şi tineretului. Călin Gruia, de pildă, figurează cu Judecata din primăvară, o povestire din vremurile întunecatului trecut burghezo-moşieresc în care învăţătorul Dumitru Căulea se luptă tenace – şi cu un succes îndoielnic – cu autorităţile represive şi venale din Cătuni, localitate cunoscută prin sinistra perifrază „satul care-şi ucide învăţătorul”. Într-un alt registru (căci vremurile evocate sunt cele ale strictei actualităţi) se situează Eusebiu Camilar în Lecţia de geografie. Ajuns la Racova, naratorul vizitează şcoala, e impresionat de dotarea impresionantă a bibliotecii şi asistă la o oră de geografie la Tişăuţi. Scrisă în stilul unui reportaj, povestirea e un pretext propagandistic străveziu pentru proslăvirea „realizărilor” epocii. Iată un fragment din culminarea unui adevărat climax propagandistic în care elevul îşi asuma involuntar rolul pedagogului de şcoală nouă:

– Tot acum! i-a răspuns băiatul [...] ... cum să nu se dezvolte industria, când... când...

– Ei? Când? l-a îndemnat învăţătorul.

– ... când avem o ţară aşa de bogată, şi când bogăţiile sunt stăpânite de popor, şi nu de bancheri şi moşieri? Nu? Ce, nu-i aşa?

– De bună seamă! a răspuns învăţătorul.

Băiatul a continuat aproape răpus de emoţie:

– ... numai datorită puterii poporului... Partidului Muncitoresc Român... căci, ce interes aveau bancherii şi moşierii să dezvolte industria ţării noastre? Doar ei n-au inimă...

Părăsind această atmosferă de film nord-coreean, dar rămânând cam în acelaşi domeniu, putem citi un reportaj de Veronica Porumbacu, vestala poeziei proletcultiste (Director de şcoală la 27 de ani) sau Scrisoare din Hunedoara de Mircea Sîntimbreanu. Celebrul autor al Legendelor Olimpului îşi semnează cu numele întreg (Al. Mitru-Pârâianu) bucata intitulată Într-o fotografie, în care elevii unei şcoli din vechiul cartier bucureştean Uranus parcurg tranziţia dificilă între vechiul şi iubitul lor profesor de geografie, pensionat din cauza unei boli, şi mult mai tânăra lui urmaşă la catedră. Un detaliu: profesorul îşi şubrezise sănătatea luptând împotriva fasciştilor.

Găsim în antologie şi nume de autori mai puţin cunoscuţi (Şerban Nedelcu, George Nestor, Oliviu Negoiţă etc.) pe care probabil istoriile literare nici nu-i mai pomenesc. O menţiune specială ar merita schiţa Nea Tăsică a lui Vladimir Colin, onorabil autor de SF în deceniile următoare. Scrierea îl are ca erou pe un profesor de desen şi caligrafie, nesemnificativ atât prin materia pe care o predă, cât şi prin personalitatea lui ştearsă în aparenţă, care se dovedeşte un suflet foarte sensibil şi capabil de acte impresionante. E una din puţinele piese din volum care are parte de o psihologie verosimilă a personajelor, iar amprenta ideologică e mai puţin apăsată. 

Într-o carte despre şcoală, profesori şi elevi cititorul s-ar aştepta, poate, şi la momente mai relaxate, la şotiile inerente vârstei celei din urmă categorii. Antologatorul a avut grijă să nu scape în carte aşa ceva, dorind poate ca textele să fie parcurse cu pioşenie, iar tinerii cititori să nu-şi piardă vremea cu fleacuri.