joi, 5 mai 2016

☺☺☺ Robert K. Massie - Petru cel Mare. Viaţa şi lumea lui

Mă dor şi acum mâinile de cât de greu e tomul scos anul trecut de Editura All, dar văd că n-au scos e-book. Scris de Robert K. Massie, celebru biograf american, autor al multor cărţi pe teme de istorie rusă, Petru cel Mare.Viaţa şi lumea lui, volumul îşi asumă o sarcină paradoxal uşoară şi dificilă totodată. Uşoară, căci există un corpus imens de scrieri consacrate renumitului autocrat rus, dificilă, pentru că e greu să mai vii cu ceva nou pe acest subiect. Să ne gândim doar la sinteza lui Henri Troyat (despre care am scris aici) şi e destul să vedem de ce a scrie despre Petru nu e o treabă lesnicioasă. Vestea bună e că istoricul se achită cu brio de treaba asta şi dă o lucrare pentru care publicul larg, căruia îi este destinată, trebuie să-i mulţumească.

În ciuda multitudinii de capitole, în Petru cel Mare există câteva mari teme la care autorul ţine în mod evident şi pe care le dezvoltă cu largheţe. M-aş referi aici la prima călătorie în Occident a ţarului (cunoscută drept Marea Ambasadă), care a hrănit numeroase legende, tragedia fiului său, Alexei şi mai ales războaiele cu Suedia întinse pe două decenii, în cadrul cărora rivalitatea cu Carol al XII-lea joacă un rol esenţial. Anecdotica, vastă şi tentantă, e selectată cu grijă, fără a fi neglijată, căci aşa ceva ar fi fost de neconceput. Ţarul era o figură şi s-a aflat în centrul atâtor evenimente excentrice încât o biografie care să le excludă nu ar fi avut niciun haz.

Pe Robert K. Massie l-a interesat modul în care format personalitatea lui Petru, desigur în măsura în care se poate reconstitui o ontogeneză; după părerea lui episodul sângeros al revoltei streliţilor, corpul militar de elită ulterior dizolvat, ar fi jucat un rol determinant. Interesant este amestecul insolit de mizericordie şi fermitate; monarhul absolut ştia să ierte, după cum ştia să pedepsească cu asprime maximă, aprecia loialitatea şi sancţiona nemilos trădarea. Adevăratul travaliu de human resources, cum i-am zice azi, lasă urme şi duce la constituirea unui corp administrativ remarcabil, cu toate bâlbâielile inerente începutului. Occidentalizarea cu de-a sila e bine surprinsă - şi nu-i vorba aici doar de episoade pitoreşti precum cel al tăierii bărbilor.

Uneori expunerea poate părea fastidioasă, aşa cum se întâmplă la prezentarea marilor bătălii (Narva, dar mai ales Poltava), ambele iconice pentru drumul parcurs de Rusia sub Petru. De remarcat, în comparaţie cu alte cărţi pe tema asta, accentul pus pe contextul internaţional în care s-au desfăşurat acţiunile lui Petru. Marile personalităţi contemporane îşi au capitolele lor (Ludovic al XIV-lea, Wilhelm de Orania, Carol al XII-lea, dar şi alţii). E un bun serviciu făcut publicului larg, care are o bună ocazie de a-şi revedea cunoştinţele despre epoca pe fundalul căreia se proiectează evenimentele care i se evocă.

În fine, cine are timp, ceva bani (căci nu e ieftin) şi mâini puternice poate citi cu folos tomul lui Robert K. Massie. Cartea a fost scrisă la începutul anilor 1980 şi de atunci s-au schimbat multe; în ce măsură există permanenţe ale istoriei ruse care pot fi urmărite până la Petru poate intui fiecare. Sigur că nu e vorba de prostii precum aşa-zisul testament al lui Petru cel Mare (istoricul nici nu pierde vremea cu aşa ceva) ci de linii de ruptură şi conexiuni mai profunde.

Fact checking
Din păcate redacţia volumului e execrabilă. Traducerea a fost corectată superficial şi s-au strecurat numeroase greşeli, unele de-a dreptul caraghioase. Bunăoară, numele unui boier implicat în evenimentele de la începutul domniei lui Petru apare la distanţă de doar o pagină drept Şaklovitîi, apoi... Şaltîkovîi. Pas de mai pricepe ceva. Ducatul Kurlandei (teritoriu cu importanţă în epocă) apare scris şi Kurlandia, dar ce mai contează, ştim noi despre ce e vorba.

Textul nu e scutit de dezacorduri flagrante („Discuţiile lui era mereu despre Occident, despre viaţa, manierele şi tehnologia lui”). Folosirea barbarismului electresă (neatestat în vreun dicţionar) în loc de mai firescul „principesă electoare/soţia electorului” nu contribuie nici ea la calitatea discursului. Mă opresc aici, căci semnalarea gafelor ar risca să ocupe mai mult loc decât postarea propriu-zisă. Culmea, traducătorul/redactorul a fost mai catolic decât papa, iar verbul „a trebui” e utilizat rigid, în variantă exclusiv impersonală, la fel şi verbul „a urma”. Avem de la cine să luăm lecţii, soro.

Niciun comentariu: