miercuri, 1 februarie 2012

☺☺☺☺ Henri Troyat – Petru cel Mare


Pentru ageamiul amator de istorie, sintezele ruseşti ale academicianului francez Henri Troyat sunt o sursă de informare care îmbină sobrietatea prezentării cu concizia şi eleganţa relatării. Excepţie nu face nici lucrarea Petru cel Mare (Humanitas, 1994). E drept, autorul se află într-o poziţie ideală, căci, fiu de emigranţi ruşi refugiaţi în Franţa încă înaintea revoluţiei din 1917, are o percepţie de primă mână a spaţiului respectiv. Subiectul e vast, personalitatea evocată – copleşitoare, epoca – glorioasă şi totodată tragică.

Urcat pe tron de mic, iniţial împreună cu fratele său vitreg, Ivan al V-lea, un tânăr debil şi care va muri de altfel după doar câţiva ani, Petru are de luptat mai întâi cu sora lui vitregă Sofia, care este adevărata conducătoare a ţării. Ultimele două decenii ale secolului al XVII-lea (Petru urcă pe tron, în domnie asociată, în 1682, la vârsta de 9 ani şi domneşte singur din 1696) sunt marcate de instabilitate politică şi militară. Revoltele streliţilor (unităţi militare de elită) sunt sângeroase şi se pare că l-au marcat pe copil şi apoi pe adolescent. Indiferent care au fost începuturile, Petru se remarcă printr-o constituţie fizică solidă. Are cam 2 metri înălţime, e extrem de puternic şi plin de energie, e înzestrat cu un apetit gargantuan, bea de stinge, organizează orgii, are, pe lângă două soţii succesive legitime, numeroase amante (ca români, ne putem mândri că printre ele s-a numărat şi Maria Cantemir, fiica domnitorului, refugiat în Rusia după pierderea tronului). Pe lângă fizicul impunător, ţarul are o curiozitate insaţiabilă, o sete de cunoaştere neastâmpărată şi haotică. Va începe organizând lupte în joacă cu copii de vârsta lui şi construind vaporaşe pe un lac de lângă reşedinţa din Moscova şi va sfârşi prin a impune Rusia ca putere militară de prim rang şi prin a da ţării o flotă temută până şi de suedezi, principalii inamici din acea vreme.

Petru îşi începe domnia propriu-zisă printr-o călătorie îndelungată prin Europa, chipurile incognito, deşi toţi ştiu cine e, însoţit de o suită formată din câteva zeci de oameni (aşa-numita Mare ambasadă). Învaţă meseria de dulgher la Amsterdam, îşi bagă nasul peste tot, lucrează cot la cot cu simplii muncitori, e dornic să deprindă cât mai mult din stilul de viaţă şi organizarea Occidentului. De altfel va cutreiera Europa şi va petrece în străinătate mai mult timp decât oricare alt conducător rus. Vizitează Londra şi se întreţine cu George I, la Paris îl ia în braţe pe Ludovic al XV-lea, în vârstă de şapte ani şi dă buzna în dormitorul doamnei de Maintenon. Fascinează şi înspăimântă. Are o fire sălbatică şi violentă, trece brusc de la accese de furie la momente de râs sau duioşie, e contradictoriu şi imprevizibil, aplică el însuşi pedepse corporale, deprinde meseria de dentist şi tratează măselele curtenilor, are un cabinet de curiozităţi etc. Lista anecdotelor (bazate mai mult sau mai puţin pe evenimente reale) e nesfârşită, iar Troyat ni le relatează cu dărnicie.

Reformele declanşate în Rusia sunt fără precedent ca amploare şi intensitate. Se copiază masiv din Occident, se înfiinţează noi instituţii, se europenizează hainele şi – povestea asta o ştie toată lumea – boierii sunt puşi să-şi taie bărbile. Se introduce vestitul sistem al rangurilor (cititorii de literatură rusă clasică ştiu bine despre ce e vorba). Petru, a cărui mare pasiune e navigaţia, pune să se construiască o mare capitală cu ieşire la mare. E vorba de Petersburg, edificat pe nişte mlaştini, a cărui ridicare cere sacrificii umane imense (100.000 de victime, o cifră enormă mai ales la acea vreme, când populaţia ţării nu trecea de 15 milioane). Totul se face cu de-a sila. Rechiziţiile şi recrutările sunt sălbatice, dar în jurul anului 1720 ţarul se poate mândri că i-a îngenuncheat pe suedezi şi le-a suflat hegemonia la Marea Baltică şi că Rusia joacă un rol de prim ordin în Europa.

Dacă ar fi să psihanalizăm, am zice că traumatismele copilăriei au lăsat urme serioase în personalitatea ţarului. E nu doar instabil, ci şi maladiv de suspicios, crud şi neiertător. Sunt trăsături pe care le scoate pregnant în evidenţă modul în care îşi gestionează relaţia cu fiul lui cel mai mare, Alexei, născut din prima căsătorie. Alexei e un tânăr debil, bigot şi iubitor de tradiţie, în contrast perfect cu tatăl lui. Acesta încearcă o vreme să-l modeleze după voinţa lui, îl trimite la studii în străinătate şi îl însoară cu Charlotte de Braunschweig-Wolfenbüttel (cumnata viitorului împărat austriac Carol al VI-lea). De pomana, de altfel. Alexei se aseamănă cu Petru numai prin înclinaţia spre petreceri şi destrăbălare. Tatăl, dezamăgit şi totodată speriat că fiul ar putea complota împotriva lui, îl urmăreşte prin întreaga Europă (telenovela ar fi amuzantă, dacă n-ar fi tragică), îl readuce la Petersburg, pune să fie torturat, judecat şi condamnat la moarte. Alexei moare, oficial de boală, înainte ca Petru să fi luat o hotărâre de graţiere. Precedente istorice existau: Ivan cel Groaznic îşi omorâse fiul într-un acces de furie. Chestiunea dinastică va rămâne de altfel foarte spinoasă şi nu va fi niciodată rezolvată oficial de Petru. După moartea lui Alexei, au existat o vreme zvonuri că acesta ar mai fi în viaţă şi au apărut şi vreo cinci sosii ale acestuia. De altfel pe parcursul secolului al XVIII-lea au existat nu mai puţin de 44 de pretendenţi la tronul Rusiei, 36 din aceştia numai în vremea Ecaterinei a II-a. Asta dacă se mai întreabă cineva de unde îşi iau Ilf şi Petrov inspiraţia pentru cei 30 de copii ai locotenentului Schmidt.

Petru moare în februarie 1723 în urma exacerbării bolii sale urinare de către o faptă de vitejie pe care ar fi săvârşit-o, sărind în apa rece a mării pentru a salva nişte marinari pe cale de a se îneca. Se pare că e o legendă, deşi Troyat prezintă episodul ca istoric. Se non è vero è  ben trovato. Pe cât era de autoritar şi paranoic, pe atât era de simplu în purtări şi apropiat de oamenii de jos. Să nu se înţeleagă însă greşit, explică autorul. Petru n-a avut nicio clipă intenţia să contribuie la emanciparea mujicilor sau a robilor, dimpotrivă, i-a folosit cu brutalitate pentru scopurile lui, justificate sau nu, şi i-a tratat ca pe o forţă de muncă abundentă, deşi de proastă calitate. Citind despre Petru cel Mare, e instructiv să ne gândim la autocraţi ruşi din vremuri mai apropiate, fie că îi cheamă Stalin, fie că se numesc Putin. şi încă ceva. Pentru amatorii de teorii ale conspiraţiei: aşa-zisul testament al lui Petru cel Mare e un document apocrif creat de publicişti francezi la începutul secolului al XIX-lea în plin război propagandistic dus de Napoleon. Petru nu a lăsat niciun testament. Cu puţin timp înainte de a muri, încercase să scrie pe un bilet o dispoziţie privind persoana care ar fi vrut să-i urmeze pe tron, dar fiind prea slăbit n-a apucat să termine propoziţia şi succesiunea a rămas în coadă de peşte.

Un comentariu:

Dinu D. Nica spunea...

Sunt conducători, precum Balșoi Piotr, care și-au chinuit popoarele, la propriu, cu cnutul, pentru a-l împinge înainte, spre un destin realmente măreț.
Alții, precum Hitler, Stalin, Napoleon, Pol Pot, neamul lui Kim ori Ceaușescu, și-au chinuit și decimat maniacal supușii, pentru propria lor himeră politică.
Pe locul cel mai de jos, în Infernul autocrației, stă tirania coruptă și abjectă, mincinoasă, orientată numai și numai către a fura.
Din fericire pentru noi, aceasta este și forma patogenă cea mai trecătoare dintre toate, istoricește vorbind, bineînțeles!
Dinu D. Nica