Un Gregor Samsa dâmboviţean? E o întrebare care ne vine în minte citind noua carte a lui Anton Marin, romanul Eu, gândacul, apărut la Editura Institutul European la sfârşitul anului trecut.
În aparenţă Eu, gândacul e cartea unei transformări á la Metamorfoza. Un tânăr lector, Dan C. Mihăilescu, îşi duce existenţa profesională în îmbâcsitul mediu universitar bucureştean, dominat de figuri sinistre precum dom’ profesor Corneliu Cuzbăşan (alintat, cu duioșie, cu hipocoristicul „Băşi”) sau doamna profesor Săvulescu, relicve antediluviene atotputernice. Mihăilescu se transformă pe neaşteptate (în fine, după ce bea apă din termosul lăsat de tanti Cateluţa, femeia de serviciu) în gândac:
M-am trezit într-un soi de ocean alburiu. Nu ştiu cum să explic senzaţia, dar parcă vedeam totul de jur-împrejur fără niciun efort. Deşi cam neclar, de parcă nu mi-aş fi reglat ochii încă aburiţi de somn. M-am întins lenevos şi satisfăcut. Şi în momentul următor am răcnit de spaimă. Adică aş fi răcnit de s-ar fi cutremurat camera, dacă aş fi avut glas. Mâinile mele nu mai erau mâini, ci nişte ditamai gherătaniile maronii. Am încercat să-mi ţin firea şi m-am concentrat un pic, analizându-mă. Nici nu era greu, dacă ţineam cont că vedeam totul circular, şi în faţă şi în spate, şi la stânga şi la dreapta, în acelaşi timp. Iar ce vedeam mă lăsa cu mandibulele căscate. Eram un gândac! Un gândac de bucătărie, o libarcă, poftim! Sună cam nasol, dar asta e.
De-acum încolo se pune în mişcare cu adevărat motorul epic. Mihăilescu (trimiterea, transparentă, la temutul critic literar, poate fi privită ca o timidă tentativă de procedeu postmodernist) nu e nicidecum personajul kafkian care să rămână în camera lui şi să se degradeze. Dimpotrivă, de pe noile poziţii... biologice el începe o adevărată cruciadă a binelui şi intră în contact cu noii - cum să le zic (co-specieni, adică colegi de specie?), gândacii adevăraţi, pe care îi organizează şi pe care îi foloseşte pentru a încerca să le dea o lecţie atotputernicilor de la serviciu. Multă ingeniozitate, umor cât cuprinde, mai ales de limbaj, acţiune debordantă. Lui Anton Marin îi reuşesc, ca de obicei, mai ales dialogurile purtate între oamenii „din popor”. Iată un schimb de replici între doi reprezentanţi ai proaspătului middle class, Bebe şi Nicoleta:
Bărbatul se întoarce spre ea, mijindu-şi ochii, nu tocmai a tresărire de amor, şi plusează sec:
„Bine că eşti tu deşteaptă! Te dai mare intelectuală, ce să-ţi zic!”
„Normal. Da’ nu că mă dau, ci află tu că, virgulă, chiar şi sunt! A doua promoţie de Filologie de la Spiru, băiatule! Cea mai tare facultate particulară de la noi, dacă mă-nţelegi... Plus că, fii atent, nu oricine este redactor la Evenimentu’, să ştii!”
„Daaa, cum să nu. De la piticu’ ăla peltic, megastaru’ din Găgeşti care a fost pân’ la Paris şi tot dăgeaba, că nu s-a lipit nimic de el, pân’ la tine, domnişoara Nicole, numai intelectuali dă intelectuali prin redacţia aia. Ia vezi, nu găseşti şi tu o bibilică care să nască pui vii? Poate după aia te cheamă la Antena lu’ Felix, să fii şi tu expertă în datu’ cu părerea, alături de ăia trei maimuţoi dresaţi. Hă, hă!”, se amuză Bebe imaginându-și probabil scena.
E rândul Nicoletei să-şi mijească ameninţător ochii. Vorbeşte din vârful buzelor cu un dispreţ ce se doreşte strivitor:
„Zău, mă? Bibilică care, mare, mare căcare! Nici nu ştii să vorbeşti, da’ te rupi în figuri şi ai ajuns tu, un tip care n-a citit două cărţi la viaţa lui, să-l judeci pe un om de cultură de talia lu’ domnu’ Cristoiu care e scriitor, e întemeietor de gazete şi istoric, pe deasupra! Şi ce dacă-i din Găgeşti? Da’ tu, cu tot neamu’ tău, nu eşti din Potigrafu? Ă?”
Gândacul se strecoară printre picioarele acestor oameni ai zilelor noastre, ale mărunţilor slujbaşi sau ale şefilor. Dacă îi reuşeşte sau nu planul aflăm citind cartea până la sfârşit.
În aparenţă Eu, gândacul e cartea unei transformări á la Metamorfoza. Un tânăr lector, Dan C. Mihăilescu, îşi duce existenţa profesională în îmbâcsitul mediu universitar bucureştean, dominat de figuri sinistre precum dom’ profesor Corneliu Cuzbăşan (alintat, cu duioșie, cu hipocoristicul „Băşi”) sau doamna profesor Săvulescu, relicve antediluviene atotputernice. Mihăilescu se transformă pe neaşteptate (în fine, după ce bea apă din termosul lăsat de tanti Cateluţa, femeia de serviciu) în gândac:
M-am trezit într-un soi de ocean alburiu. Nu ştiu cum să explic senzaţia, dar parcă vedeam totul de jur-împrejur fără niciun efort. Deşi cam neclar, de parcă nu mi-aş fi reglat ochii încă aburiţi de somn. M-am întins lenevos şi satisfăcut. Şi în momentul următor am răcnit de spaimă. Adică aş fi răcnit de s-ar fi cutremurat camera, dacă aş fi avut glas. Mâinile mele nu mai erau mâini, ci nişte ditamai gherătaniile maronii. Am încercat să-mi ţin firea şi m-am concentrat un pic, analizându-mă. Nici nu era greu, dacă ţineam cont că vedeam totul circular, şi în faţă şi în spate, şi la stânga şi la dreapta, în acelaşi timp. Iar ce vedeam mă lăsa cu mandibulele căscate. Eram un gândac! Un gândac de bucătărie, o libarcă, poftim! Sună cam nasol, dar asta e.
De-acum încolo se pune în mişcare cu adevărat motorul epic. Mihăilescu (trimiterea, transparentă, la temutul critic literar, poate fi privită ca o timidă tentativă de procedeu postmodernist) nu e nicidecum personajul kafkian care să rămână în camera lui şi să se degradeze. Dimpotrivă, de pe noile poziţii... biologice el începe o adevărată cruciadă a binelui şi intră în contact cu noii - cum să le zic (co-specieni, adică colegi de specie?), gândacii adevăraţi, pe care îi organizează şi pe care îi foloseşte pentru a încerca să le dea o lecţie atotputernicilor de la serviciu. Multă ingeniozitate, umor cât cuprinde, mai ales de limbaj, acţiune debordantă. Lui Anton Marin îi reuşesc, ca de obicei, mai ales dialogurile purtate între oamenii „din popor”. Iată un schimb de replici între doi reprezentanţi ai proaspătului middle class, Bebe şi Nicoleta:
Bărbatul se întoarce spre ea, mijindu-şi ochii, nu tocmai a tresărire de amor, şi plusează sec:
„Bine că eşti tu deşteaptă! Te dai mare intelectuală, ce să-ţi zic!”
„Normal. Da’ nu că mă dau, ci află tu că, virgulă, chiar şi sunt! A doua promoţie de Filologie de la Spiru, băiatule! Cea mai tare facultate particulară de la noi, dacă mă-nţelegi... Plus că, fii atent, nu oricine este redactor la Evenimentu’, să ştii!”
„Daaa, cum să nu. De la piticu’ ăla peltic, megastaru’ din Găgeşti care a fost pân’ la Paris şi tot dăgeaba, că nu s-a lipit nimic de el, pân’ la tine, domnişoara Nicole, numai intelectuali dă intelectuali prin redacţia aia. Ia vezi, nu găseşti şi tu o bibilică care să nască pui vii? Poate după aia te cheamă la Antena lu’ Felix, să fii şi tu expertă în datu’ cu părerea, alături de ăia trei maimuţoi dresaţi. Hă, hă!”, se amuză Bebe imaginându-și probabil scena.
E rândul Nicoletei să-şi mijească ameninţător ochii. Vorbeşte din vârful buzelor cu un dispreţ ce se doreşte strivitor:
„Zău, mă? Bibilică care, mare, mare căcare! Nici nu ştii să vorbeşti, da’ te rupi în figuri şi ai ajuns tu, un tip care n-a citit două cărţi la viaţa lui, să-l judeci pe un om de cultură de talia lu’ domnu’ Cristoiu care e scriitor, e întemeietor de gazete şi istoric, pe deasupra! Şi ce dacă-i din Găgeşti? Da’ tu, cu tot neamu’ tău, nu eşti din Potigrafu? Ă?”
Gândacul se strecoară printre picioarele acestor oameni ai zilelor noastre, ale mărunţilor slujbaşi sau ale şefilor. Dacă îi reuşeşte sau nu planul aflăm citind cartea până la sfârşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu