Un caveat pentru neiniţiaţi: cartea lui Brigitte Hamann, Winifred Wagner sau Hitler şi festivalul de la Bayreuth (Editura Vivaldi, 2003) nu este o scriere beletristică, aşadar nu-i roman, ci o lucrare de istorie care poate stârni interesul oricărui iubitor al muzicii lui Wagner şi doritor să intre niţel în culisele - la propriu spus chiar - posterităţii acestuia. Brigitte Hamann a produs acest tom gros (bate spre 900 de pagini) pe baza unei biografii impresionante şi ca rezultat al unor cercetări inedite în arhive şi colecţii. Tot acest efort pentru a evoca o figura (interesantă e puţin spus) a unei doamne de fier, englezoaică şi ea, la fel ca Margaret Thatcher. E vorba de Winifred Wagner (1897 - 1980), devenită prin jocul destinului administrator al moştenirii lăsate de Richard Wagner, inclusiv a celebrului festival de la Bayreuth. Rămasă de timpuriu orfană, tânăra Winifred Williams se mărită la 18 ani cu tomnaticul Siegfried Wagner, unicul fiu al lui Richard Wagner, muzician mediocru şi ins cu apucături homosexuale, pe deasupra şi cu aproape 30 de ani mai în vârstă.
Întreaga biografie a lui Winifred este o istorie a unor relaţii (să le zicem) complicate. Este vorba, pe rând, de gestionarea relaţiei cu soacra, voluntara Cosima Wagner, fiica celebrului Franz Liszt, apoi cu copiii, unii din ei (Wieland, Wolfgang sau Verena) conformişti şi dornici a se integra în noua construcţie a Reichului german, alţii (Friedelind) oponenţi declaraţi ai regimului nazist sau cu directorii artistici sau dirijorii implicaţi în organizarea festivalului de la Bayreuth, moştenire sacră de familie pe care Winifred înţelege s-o controleze autoritar.
E vorba apoi de relaţia cu partidul nazist. Încă din anii 1920 Hitler este un intim al familiei. Cei doi se înţeleg de minune, pentru Hitler Winifred este „Winnie”, iar Hitler, „Wolf”, atât pentru Winifred, cât şi pentru copii. Prezenţa lui Hitler la manifestările festivalului devine după 1933 o adevărată instituţie, iar vizitele la vila Wahnfried, reşedinţa construită de Richard Wagner, evenimente intime. Mai toţi membrii familiei (Winifred nu constituie o excepţie) sunt înscrişi în partidul nazist. Lucrurile par extrem de simple şi liniare, dar nu sunt. Fără a fi propriu-zis o disidentă, nora lui Wagner în ajută pe unii muzicienii sau prelaţi persecutaţi de regim.
După terminarea războiului, aceste fapte îşi vor avea locul lor în evaluarea întreprinsă în cadrul procesului de denazificare, dar lucrurile nu vor fi niciodată simple, căci Winifred va continua, în interviuri, să-şi manifeste destul de transparent aderenţa la ideile naziste şi admiraţia pentru Hitler. Complicat va fi şi schimbul de generaţii la conducerea festivalului, care, după o întrerupere de câţiva ani, este reluat în 1951. Din fericire clădirea teatrului scăpase aproape neatinsă din bombardamentele aliate, dar asta nu a făcut mai uşoară predarea ştafetei către Wieland şi Wolfgang.
Titlul cărţii (şi nu-i vorba aici de modul în care a fost acesta tradus în româneşte) e puţin derutant. Desigur că relaţia lui Hitler cu Bayreuthul ocupă un loc important în lucrare, dar personalitatea cu adevărat importantă, la care se raportează totul, rămâne cea a lui Winifred. E o carte densă, în care vor găsi elemente de interes atât pasionaţii istoriei, cât şi iubitorii creaţiei lui Wagner (e cazul meu). În altă (şi totuşi aceeaşi) ordine de idei, ar fi extraordinar dacă s-ar găsi o editură interesată să traducă şi să publice şi la noi Ring Resounding a lui John Culshaw, istoria realizării primei înregistrări integrale, în studio, a Tetralogiei wagneriene, dirijate de Sir Georg Solti. Din păcate, interesul scăzut pentru muzica lui Wagner precum şi lipsa la noi a unui public pentru asemenea lucrări fac ca realizarea acestei dorinţe să fie foarte îndepărtată.
2 comentarii:
Sunt convins că trebuie să fie o carte foarte interesantă. Aşa cum a fost epoca, opţiunile protagoniştilor şi nu în ultimul rând responsabilitatea unei asemenea moşteniri.
N-am citit lucrarea, dar pe tema sfâşâierii unor familii între cele două ideologii extreme ale secolului trecut s-a mai vorbit. Fiecare caz în parte are nuanţele lui, în funcţie de personajul analizat. Fiecare "înrolare" sub un drapel sau altul, ambele la fel de sinistre şi odioase, are mobilurile ei. Unele de-a dreptul înduioşătoare prin naivitatea şi romantismul lor, altele cinice ori de-a dreptul abjecte.
N-am citit cartea şi nu pot vorbi la obiect. Dar chiar dacă aş fi făcut-o, n-aş îndrăzni să emit judecăţi drastice în vreun sens. Până unde poate merge un om cu admiraţia pentru cineva în care crede sau cu devotamentul pentru o cauză? Până unde mergi cu asumarea unei răspunderi şi cât de orbit poţi fi de o pasiune?
Winifred Wagner s-a simţit datoare să menţină un vis pe care l-a îmbrăţişat cu toată fiinţa ei, deşi visul nu-i aparţinea. Visul lui Wagner s-a continuat prin strădaniile ei. Dar în acelaşi timp admiraţia ei pentru Hitler înţeleg că a fost una sinceră, iar vălul acestui miraj nu s-a ridicat nici după ce anumite adevăruri tragice, care poate că au fost neverosimile într-o perioadă, au devenit de o evidenţă care i-a făcut pe mulţi alţii să resimtă o vinovăţie împovărătoare. Nu şi pe Winifired Wagner...
E greu să te pronunţi când e vorba de orbirile oamenilor sau asupra forţei incredibile pe care o au uneori elanurilor lor.
În orice caz, să scrii o asemenea carte e cu atât mai temerar, mai ales dacă încerci să-ţi înţelegi personajul şi să te străduieşti să o faci cu lucidate, încercând să rămâi obiectiv - atât cât se poate din postura ta omenească.
Ar fi instructiva o comparatie intre familiile Wagner si Krupp, doua clanuri foarte influente - e drept, la dimensiuni si in domenii diferite - in timpul celul de-al treilea Reich.
Trimiteți un comentariu