luni, 1 februarie 2010

☺☺Călin Torsan - Recycle BUN

Cartea lui Călin Torsan, Recycle BUN (Humanitas, 2007) e un roman de dimensiuni reduse, aparent autobiografic, care pare să pornească de la ideea deja tocită că lumea e un text, mai mult chiar, un text supus unor permanente rearanjări (reciclări?). Eroul-narator ajunge bibliotecar la un muzeu în urma eliberării unui post de către o angajată (Corina) rămasă gravidă (primul capitol ne relatează, destul de frust de altfel, despre „fetusul din burta Corinei”, ceea ce dă probabil bine la anumiţi cititori).

Din acest adevărat turn de observaţie asupra lumii din jur, proaspătul bibliotecar porneşte într-o aventură intelectuală care lui i se pare probabil fascinantă, anume să scrie o carte pornind de la texte cât de mici şi neînsemnate, cum ar fi fragmente de texte găsite mai peste tot, inclusiv „pe trotuare”, nedispreţuind nimic, de la misivele scrise în grabă se semenii săi laici (adică ne-scriitori) şi până la biletele de tramvai. Omul nu face economie de cuvinte când vine vorba să-şi descrie obsesiile lexicale:

Făceam o obsesie pentru fiecare cuvânt nou pe care îl aflam din dicţionare. Îl aruncam în limbaj. Îl foloseam chiar din ziua respectivă [...]. În câteva luni nu mă mai înţelegeam cu prietenii. Ajunsesem condamnatul propriului meu fel de a mă exprima. Călin Torsan Patapievici.

 
Ne aflăm în plin postmodernism şi încă unul destul de gros, omul nostru bătând şaua să priceapa cititorul subţire care rezonează cu celebrul demnitar cultural. Nu suntem în continuare iertaţi de aşa-zisa transcriere a tot felul de bileţele, unele, recunosc, destul de amuzante, altele fără nicio noimă sau relevanţă, dar deh, prozatorul e mai mult decât suveran, el este Dumnezeu. Destul de nesărate de altfel şi comentariile autorului, care şi-a propus probabil să aibă umor, dar nu ştiu dacă a şi reuşit.

Urmează o călătorie în Japonia (nu, nu suntem în romanul lui Swift, unde Japonia e singurul loc real vizitat de Gulliver!). Capitolul în sine (În Japonia) e indigest şi plicticos de moarte plat, dar constituie prilejul unei discuţii despre reciclare, iar de la reciclarea ambalajelor de plastic până la cea a textelor nu-i decât un mic pas, nu-i aşa?

Nu suntem iertaţi nici de un procedeu bătătorit îndeobşte: autorul găseşte (serendipitate specifică marilor prozatori!) un manuscris, un roman intitulat O carte de o sută şi ceva de pagini, semnat Ilarie Măţău, încearcă să-l găsească pe acesta etc. şi, desigur, nu poate rezista tentaţiei de a „transcrie” bucăţi din scrierea cu pricina. Este o soluţie win-win: dacă cititorului îi place, atunci e meritul lui Cătălin Torsan, dacă nu-i place, vinovatul e nimeni altul decât (fictivul) Ilarie Măţău. Mie nu mi-a plăcut, dar mă tem că vina nu e a lui Măţău.

Există şi un epilog, menit în aparenţă să justifice introducerea în carte a romanului măţăuan, care se încheie aşa:

Literatură sau nu, insist ca acest Epilog să reprezinte ultimul capitol al materialului trimis spre publicare.

Gura păcătosului. Tot e bine că această carte are şi un ultim capitol. Şi mai e bine şi că nu are decât vreo 150 de pagini, aşa că nu s-a prăpădit prea multă pădure pentru a o tipări. Dar să termin pe o notă optimistă: Recycle bun e o scriere tocmai bună... de reciclat, spre a da o şansă unor cărţi cu adevărat bune. Foarte modeste şi ilustraţiile (cele şapte desene ale lui Andrei Ciubotaru), dar ce mai contează...

2 comentarii:

Anonim spunea...

Păcat că la "evaluare" nu aveţi decât patru stele - mi-a plăcut cu adevărat - şi cinci stele - senzaţional. Senzaţional nu îndrăznesc să calific articolul dumneavoastră, dar cu siguranţă ar merita după etalonarea existentă patru stele şi jumătate! Părerea mea!

Micawber spunea...

Ma flatati.

Pe de alta parte, sa recunoastem ca ar fi grotesc sa ai un comentariu 'exceptional' despre o carte slaba.