☺☺Agnès Desarthe - Mănâncă-mă

La noi, o ţară unde personaje ciudate, experte în domeniul canibalismului, ajung ditamai consilierii prezidenţiali, apariţia unei cărţi precum Mănâncă-mă de Agnès Desarthe (Curtea veche, 2007) poate părea un gest de-a dreptul provocator la adresa mult-invocatelor instituţii ale statului. Noroc că autoarea are cele mai paşnice intenţii şi nu pare să aibă de gând să destabilizeze fragilul edificiu social din Franţa sau de aiurea. De altfel, e banal să reamintesc, unul şi acelaşi lucru spus în ocazii diferite şi de persoane diferite poate să capete înţelesuri diverse. Bunăoară, în Alice în Ţara Minunilor, acelaşi „mănâncă-mă“ e rostit de o biată prăjitură şi declanşează un şir de evenimente miraculoase, în vreme ce în romanul scriitoarei franceze îndemnul îi aparţine lui Myriam, o pariziancă între două vârste care deschide un restaurant (Chez moi) mai degrabă ca expresie a nevoii de afecţiune, asta desigur după ce autoarea s-a canonit să-l îndrepte pe cititor pe o pistă falsă, vorbindu-i despre mâncăruri pe zeci de pagini.

Myriam e o fiinţă destul de bizară, genul de om care nu se gândeşte de prea multe ori înainte de a întreprinde o acţiune şi se vârâ în afacerea cu restaurantul fără prea multă socoteală, chiar dacă - ne-o spune autoarea - n-are experienţă în domeniu. Nu-i nimic, măsluieşte tot felul de documente şi diplome pentru a convinge banca să-i acorde împrumutul necesar pornirii trebii. La început lucrurile merg prost, iar clienţii lipsesc aproape cu desăvârşire, în ciuda faptului că Myriam găteşte o mulţime de feluri complicate (bun prilej pentru o etalalare de franţuzării, unele apetisante la lectură, altele de-a dreptul indigeste). Alături de mâncărurile franţuzeşti Myriam prepară destule feluri orientale - să fie asta o dovadă de corectitudine politică într-o societate invadată de magrebieni pe care, să recunoaştem, nu-i prea iubeşte?

Noroc că Myriam pare înzestrată de autoare cu darul serendipităţii. Ea dă, mai mult sau mai puţin întâmplător, peste indivizi care o ajută dezinteresat, ba chiar se ataşează sentimental de ea. E cazul lui Vincent, un negustor de flori din cartier sau al lui Ben, un tânâr şi bizar student, care devin spiritele ei ocrotitoare, şi se angajează în nevinovate jocuri amoroase cu ea. Până la urmă însă obraznicul mănâncă praznicul (că tot e vorba de restaurante): cel care o va câştiga pe Myriam e un anume Ali Slimane, pieţar arab care o aprovizionează cu alimente, şi pe care restauratoarea în cunoştea de mai demult.

Încă de pe la începutul cărţii autoarea începe să bată şaua să priceapă cititorul că Myriam ascunde un grozav secret, că a fost căsătorită, ba chiar că a avut un băiat, Hugo, de care au despărţit-o anumite circumstanţe neplăcute. Trebuie să citim cam trei sferturi din carte ca să aflăm ce se întâmplase: Myriam avusese o aventură cu Octave, adolescent prieten cu fiul ei, care avusese grijă s-o pozeze în momentele lor de intimitate şi să trimită fotografiile soţului şi copilului. N-are nimic, pe ultima sută de metri se rezolvă şi problema asta, iar mama se împacă Hugo graţie unor manevre abile ale lui Slimane. În Mănâncă-mă cam toate personajele sunt pozitive (poate cu excepţia lui Rainer, fostul soţ al lui Myriam, ins violent şi insensibil), ceea ce riscă să-l plictisească pe cititor. Până şi Myriam devine o adevărată mère des blessé(e)s mamă a răniţilor şi încearcă să ofere sfaturi unor cliente adolescente. Asta îmi aminteşte de acel episod din Seinfeld în care George şi Jerry discută scenariul serialului, iar George îi propune amicului său să joace rolul proprietarului unui magazin de antichităţi care se insinuează în viaţa muşteriilor. Măcar Seinfeld avea umor. Cartea lui Agnès Desarthe e cam nesărată, la figurat desigur, căci nu-i vorba aici de felurile de mâncare gătite de Myriam, asupra cărora nu ne putem pronunța.