30 iulie 2010

☺☺ Gabriel Ciotoran - Oraşul Bucureşti între 1 septembrie 1939 şi 30 decembrie 1947

12 comments
În prefaţa care deschide acest volum apărut la Editura Corint în 2010, autorul, care înţeleg că e muzeograf de felul lui, ne explică ce conţine cartea, rezumând-o în câteva pagini, deşi nu ştiu cât ne foloseşte asta. Este (e limpede) o lucrare tip cronică ce surprinde, cel puţin în intenţie, evenimente petrecute în Capitală între 1 septembrie 1939 (începutul celui de Al Doilea Război Mondial) şi 30 decembrie 1947 (abolirea monarhiei şi instituirea formală a regimului comunist la noi), două repere importante atât în sine, cât şi pentru consecinţele lor tragice întinse pe decenii.

Marele pericol care pândeşte acest gen de cărţi este glisarea prea frecventă (şi pe spaţii mari) de la particular la general. Mai pe înţeles, autorul te ademeneşte cu o carte despre Bucureşti (şi ca iubitori ai istoriei Capitalei muşcăm momeala şi o cumpărăm), dar dincolo de gardul vopsit în culori atrăgătoare găsim adesea un conţinut care are de a face cu istoria României în general şi mai puţin cu urbea. Gabriel Ciotoran nu face excepţie şi umple pagini după pagini cu prezentarea unor evenimente (dictatura regală, mişcarea legionară şi avatarurile ei, războiul, lovitura de stat de la 23 august 1944, instaurarea treptată a comunismului etc.) pe care le găseşti tratate în mai toate cărţile de istorie. Desigur, fiindcă Bucureştiul era şi pe vremea aceea capitală, multe din evenimente s-au petrecut acolo, dar ele nu ne spun cine ştie ce despre istoria oraşului.

Măcar dacă autorul ne-ar spune ceva nou despre toate astea. Nici vorbă. De cele mai multe ori el nu face decât să prezinte cuminte faptele, iar când nu o face, ne livrează platitudini sau „evaluări“ personale de genul:

Apreciez că această proclamaţie [a regelui Mihai în noaptea de 23 august 1944] este deosebit de importantă, întocmai ca aceea din 1877, a lui Carol I, şi din 1916, a lui Ferdinand.

Zău dacă nu merită să cumperi o carte despre Bucureşti ca să afli ce crede Gabriel Ciotoran despre una sau alta!
Alteori cititorul e pur şi simplu tras pe sfoară. Aşa se întâmplă atunci când ni se spune că vor fi prezentate persecuţiile la care a fost supusă populaţia evreiască odată cu introducerea legislaţiei rasiale (e vorba de aşa-zisele decrete de românizare ale regimului Antonescu, şi nu „romanizare“, cum aiurea scrie în carte). Nici vorbă, se menţionează într-un loc pe jumătate de rând că evreii erau scoşi să cureţe zăpada şi cam atâta. Avem parte şi de informaţii de-a dreptul inexacte. De pildă, autorul scrie negru pe alb că D. Bagdasar (renumit medic şi ministru al Sănătăţii după 1944) este întemeietorul neurochirurgiei. Iar nici vorbă - al neurochirurgiei româneşti, da, dar nu al neurochirurgiei ca disciplină.

Ceea ce salvează (parţial) cartea este prezenţa câteodată a detaliului pitoresc şi a anecdoticii, adesea culese din presa vremii:

În Calea Plevnei se găsea „casa spânzuratului“ sau „casa cu o mie de ferestre“ rămasă neterminată din timpul Primului Război Mondial. Orice încercare de terminare a casei se sfarşea cu o dramă. Se prăbuşeau schelele şi mureau zidarii, care se sufocau de parcă erau strangulaţi . Deşi presa relatează despre aceasta, istoricii o consemnează fără să dea asigurări asupra veridicităţii sau a cauzelor acestui ciudat fenomen.

Dincolo de stângăcia relatării autorului, să reţinem senzaţionalul situaţiei. Asta dacă n-o fi fost vorba de o (a câta?) instanţiere a mitului meşterului Manole.

În alt loc aflăm că exista, imediat după război, ciudata expresie (de fapt, o înjurătură) „vedea-te-aş pe tramvai!“. În epocă se practica punerea la stâlpul infamiei a tot felul de inşi, consideraţi (pe drept sau nu) colaboraţionişti ai vechiului regim sau infractori ai noilor vremuri. Afişele cu chipurile acestora erau lipite pe tramvaie, acţiune menită să bage frica în populaţie.

Aş sfârşi prin a lungi postarea asta până a o face de necitit dacă aş scrie despre neajunsurile acestei cărţi (câte le-am constatat eu), dar nu ştiu dacă ar servi la ceva. Totuşi... se scrie (şi se spune) „Pactul Tripartit“, nu „Pactul Tripartid“, aşa cum apare în volum. Dovadă că la volumul sărac nici boii corectorii nu trag.

27 iulie 2010

Librarii d'antan

2 comments
Ideea textului de azi mi-a venit citind o postare de pe alt blog, dar nădăjduiesc că asta nu e un delict într-o vreme când leapşa, puia-gaia sau v-aţi ascunselea s-au mutat din spatele blocurilor pe bloguri. Ca să nu mai lungesc vorba, e despre librarii de altădată, a căror dispariţie e deplânsă cu un zel în materie de paseism demn de al unui romantic paşoptist. Desigur, nu ştiu dacă trebuie să regretăm discreta dispariţie a tuturor vechilor librari. Unii din ei erau, probabil, de-a dreptul odioşi, cel puţin asta pare să spună legenda potrivit căreia vânzătoarea de la librăria din holul Facultăţii de Istorie bucureştene era o zeloasă informatoare a Securităţii, noroc că a fost demascată exemplar la începutul anilor '90.

Prin vitregii ani '80 exista avant la lettre o librărie din fundul curţii la care lucrau doi librari tineri la vremea aceea şi care contrastau prin atitudine cooperantă şi comportament civilizat cu colegii lor de la alte librării, care nu se distingeau vizibil de lucrătorii de la aprozar. Ce s-a ales de ei? Unul, prozator foarte talentat, e azi oale şi ulcele. Celălalt, scriitor cu operă mai subţirică, joacă cu succes variabil unul din rolurile de raisonneur al naţiei la un post de televiziune.

Tot pe vremea aceea exista pe Schitu Măgureanu, aproape de podul Izvor, o librărie renumită prin bogăţia sortimentului de cărţi şi - atenţie - prin calitatea librarilor. Aceştia, soţ şi soţie, se dădeau de ceasul morţii să-şi mulţumească clienţii, ba chiar făceau asta fără ciubucul de rigoare. Legendele urbane ale timpului spun că dacă cei doi nu aveau o carte solicitată de un muşteriu, i-o comandau. Ba mai mult (şi-s conştient că sună suprarealist de-a binelea şi nu cer nimănui să creadă), era suficient să strecori pe sub uşa librăriei un bileţel cu numele cărţii căutate, că oamenii noştri îţi făceau rost de ea. Zice-se că ajunsese pragul prăvăliei mai înţesat de bileţele ca Zidul Plângerii.

Pierit-au aceşti librari? Probabil că da, iar din puţini câţi erau au dispărut mai toţi. Cu toate astea, trecând vara asta printr-un oraş de provincie, am dat peste o librărie destul de puţin spectaculoasă ca aspect, dar bine garnisită. Cei doi librari, un el şi o ea, erau însă foarte săritori şi au sărit să răscolească împreună cu mine rafturile în căutarea câte unui volum. Ba chiar au avut şi recomandări, e drept, nu tocmai pe gustul meu, dar oamenii erau prevenitori şi dornici să ajute (şi, în ultimă instanţă, să-şi vândă marfa). La plecare, în semn de apreciere (cumpărasem o tonă de celuloză), mi-au oferit cadou câteva cărţi.

Tot vara asta am intrat într-o librărie bucureşteană din acelea cu fason şi ceainărie, căutând o carte anume. Conform procedurii, am întrebat-o pe tânăra de la casă dacă mai au cartea cu pricina, mai ales că apăruse mai demult. Amabilă, aceasta a ciripit că trebuie s-o caute în calculator, ceea ce a şi făcut, iar verdictul a căzut fără putinţă de apel: n-o mai avem! Norocul meu a fost că o dată în viaţă nu m-am încrezut în tehnică şi m-am apucat să caut prin rafturi (las la o parte că nu exista un criteriu limpede de organizare a volumelor, aşa că orice căutare decurgea extrem de greu). Evrika! După o temeinică răscolire a apărut şi cartea căutată. Învinsesem calculatorul.

24 iulie 2010

☺☺ Nora Iuga - Hai să furăm pepeni

0 comments
- Eu nu fac nimic, scriu. Am început un roman despre un viol [...]
- Serios? şi cum e? Are o acţiune, e un caz real?
- Da, la mine întotdeauna e un caz real, de obicei personal, dar de data asta pornesc de la un incident foarte mediatizat (de ce simt nevoia să vorbesc cu el în termeni oficiali, neutri şi reci ca nişte termopane, nu că ar fi utile, ci pentru că se poartă). E vorba de o fetiţă romă, de zece ani, cum spun ăştia cu political correctness-ul lor, violată, chipurile, de unchi-su, un băiat de şaptesprezece ani. A ajutat-o o româncă bogată, emigrată la Londra, să facă avort acolo la sfârşitul lunii a şasea de sarcină...

Aşa îşi prezintă Nora Iuga romanul (apărut la Polirom în 2009) în convorbirea telefonică pe care o are cu un editor elveţian. Sigur că autoarea (ca orice personaj care se respectă) nu e creditabilă în totalitate, iar cartea se desfăşoară pe mai multe planuri dintre care cel al violului şi al prezentării familiei victimei e doar unul. Alături de acesta mai avem cel puţin două, unul al rememorării unor scene dintr-o copilărie petrecută undeva pe şoseaua Giuleşti şi altul, al trăirii imediate, desfăşurat în Elveţia, unde scriitoarea se află la o bursă.

Planuri diferite, tehnici şi procedee felurite. Dimensiunea evocării e populată de adulţii familiei, conturaţi de parcă ar coborî din poze de epocă, eventual în sepia, dar şi de o ceată pestriţă de copii aparţinând unei comunităţi strident multietnice (ungurul Àrpi, evreul Deciu, românul Gelu). De altfel lui Gelu îi aparţine şi instigarea care dă titlul cărţii şi care nu trebuie luată, probabil, drept un îndemn la devalizarea unui brand naţional precum lubeniţele de Dăbuleni. Întoarcerea în timp se face cu acea inocenţă pe care autorii cu experienţă o mimează cu dibăcie. Nora Iuga pare interesată de nevinovatele explorări ale organelor genitale la care se dedau copiii şi aproape nu-i scenă în care doi ţânci să nu-şi vâre mânuţele în lenjeria intimă a celuilalt, dar asta e, vezi bine, o notă de atmosferă, că doar de la un viol comis asupra unui copil plecasem parcă.

Planul actualităţii e redat de lungi monologuri interioare ale personajului auctorial, care se dedublează ocazional în Nora A şi Nora B, iar atunci monologul devine discuţie de-a binelea. N-am înţeles dacă cele două litere desemnează ipostaze pe care autoarea le-a vrut bine diferenţiate, căci cele două Nora nu par să se deosebească prin ceva, părând a fi două voci destul de asemănătoare, individualizate doar de dragul individualizării. Atunci când nu asistăm la jocul schizoid dintre Nora A şi Nora B avem parte de - să le zicem aşa, în terminologie psihanalitică - resturi diurne. E vorba de reflecţii privind evenimente imediate. Unele din acestea (de pildă apariţiile la posturile de televiziune ale psihologilor sau ale politicienilor, desigur cei din opoziţie, pentru a vorbi vrute şi nevrute) o agasează teribil pe autoare. Altele ţin de activitatea profesională a scriitoarei. Ea pare marcată de faptul că un jurnalist german a asemănat-o cu mme Artaud, drept care menţionează asta în mai multe locuri. Nu pot să nu-mi amintesc un vechi film nord-coreean în care o femeie care avusese ocazia să dea mâna cu Kim Ir Sen izbucnea în plâns de emoţie ori de câte ori povestea despre scena respectivă.

Nu încape vorbă că Nora Iuga stăpâneşte bine instrumentele meseriei. Ea dă dovadă de virtuozitate în recompunerea universului copilăriei plecând de la fragmente brute de experienţă infantilă şi nu pare să-i fie străin niciun registru lingvistic, nici chiar gama frustă a vorbirii personajelor din lumea ţigănească din care provine micuţa violată al cărei caz alcătuieşte, în aparenţă cel puţin, pretextul romanului. Toate acestea nu feresc însă cartea de o anume impresie de însăilare, de lucruri adunate laolaltă cu furca, de hârtie umplută cu vorbe mai mult din dorinţa narcisistă a autoarei de a se autoadmira în pagină decât de a alcătui o construcţie coerentă. Am avut uneori senzaţia că se duce o luptă contra cronometru pentru terminarea romanului, în detrimentul calităţii literare. Destul de multe loose ends, dar mai ştii, poate chiar asta s-a vrut. Ca să nu mai spun că definiţia libertăţii ca necesitate înţeleasă nu a fost dată de Lenin (cum ne spune într-un loc romanciera), ci pare-mi-se, de Hegel, dar parcă mai contează, că doar nici Fuchs nu a fost născut de mama lui...

18 iulie 2010

☺☺Agnès Desarthe - Mănâncă-mă

4 comments
La noi, o ţară unde personaje ciudate, experte în domeniul canibalismului, ajung ditamai consilierii prezidenţiali, apariţia unei cărţi precum Mănâncă-mă de Agnès Desarthe (Curtea veche, 2007) poate părea un gest de-a dreptul provocator la adresa mult-invocatelor instituţii ale statului. Noroc că autoarea are cele mai paşnice intenţii şi nu pare să aibă de gând să destabilizeze fragilul edificiu social din Franţa sau de aiurea. De altfel, e banal să reamintesc, unul şi acelaşi lucru spus în ocazii diferite şi de persoane diferite poate să capete înţelesuri diverse. Bunăoară, în Alice în Ţara Minunilor, acelaşi „mănâncă-mă“ e rostit de o biată prăjitură şi declanşează un şir de evenimente miraculoase, în vreme ce în romanul scriitoarei franceze îndemnul îi aparţine lui Myriam, o pariziancă între două vârste care deschide un restaurant (Chez moi) mai degrabă ca expresie a nevoii de afecţiune, asta desigur după ce autoarea s-a canonit să-l îndrepte pe cititor pe o pistă falsă, vorbindu-i despre mâncăruri pe zeci de pagini.

Myriam e o fiinţă destul de bizară, genul de om care nu se gândeşte de prea multe ori înainte de a întreprinde o acţiune şi se vârâ în afacerea cu restaurantul fără prea multă socoteală, chiar dacă - ne-o spune autoarea - n-are experienţă în domeniu. Nu-i nimic, măsluieşte tot felul de documente şi diplome pentru a convinge banca să-i acorde împrumutul necesar pornirii trebii. La început lucrurile merg prost, iar clienţii lipsesc aproape cu desăvârşire, în ciuda faptului că Myriam găteşte o mulţime de feluri complicate (bun prilej pentru o etalalare de franţuzării, unele apetisante la lectură, altele de-a dreptul indigeste). Alături de mâncărurile franţuzeşti Myriam prepară destule feluri orientale - să fie asta o dovadă de corectitudine politică într-o societate invadată de magrebieni pe care, să recunoaştem, nu-i prea iubeşte?

Noroc că Myriam pare înzestrată de autoare cu darul serendipităţii. Ea dă, mai mult sau mai puţin întâmplător, peste indivizi care o ajută dezinteresat, ba chiar se ataşează sentimental de ea. E cazul lui Vincent, un negustor de flori din cartier sau al lui Ben, un tânâr şi bizar student, care devin spiritele ei ocrotitoare, şi se angajează în nevinovate jocuri amoroase cu ea. Până la urmă însă obraznicul mănâncă praznicul (că tot e vorba de restaurante): cel care o va câştiga pe Myriam e un anume Ali Slimane, pieţar arab care o aprovizionează cu alimente, şi pe care restauratoarea în cunoştea de mai demult.

Încă de pe la începutul cărţii autoarea începe să bată şaua să priceapă cititorul că Myriam ascunde un grozav secret, că a fost căsătorită, ba chiar că a avut un băiat, Hugo, de care au despărţit-o anumite circumstanţe neplăcute. Trebuie să citim cam trei sferturi din carte ca să aflăm ce se întâmplase: Myriam avusese o aventură cu Octave, adolescent prieten cu fiul ei, care avusese grijă s-o pozeze în momentele lor de intimitate şi să trimită fotografiile soţului şi copilului. N-are nimic, pe ultima sută de metri se rezolvă şi problema asta, iar mama se împacă Hugo graţie unor manevre abile ale lui Slimane. În Mănâncă-mă cam toate personajele sunt pozitive (poate cu excepţia lui Rainer, fostul soţ al lui Myriam, ins violent şi insensibil), ceea ce riscă să-l plictisească pe cititor. Până şi Myriam devine o adevărată mère des blessé(e)s mamă a răniţilor şi încearcă să ofere sfaturi unor cliente adolescente. Asta îmi aminteşte de acel episod din Seinfeld în care George şi Jerry discută scenariul serialului, iar George îi propune amicului său să joace rolul proprietarului unui magazin de antichităţi care se insinuează în viaţa muşteriilor. Măcar Seinfeld avea umor. Cartea lui Agnès Desarthe e cam nesărată, la figurat desigur, căci nu-i vorba aici de felurile de mâncare gătite de Myriam, asupra cărora nu ne putem pronunța.

15 iulie 2010

☺☺☺Will Self - Cucul şi pupăza

6 comments
Cum Dumnezeu să te cheme Will Self şi să nu fie pseudonim? Uite că se poate, chiar există un individ cu numele acesta, ba scrie şi cărţi, Cucul şi pupăza (Polirom, 2007) fiind una din ele. Vorba vine „una“, căci sunt două mici romane pe aceeaşi temă, a hermafroditului (se cuvenea oare să fi zis „hermafroditei“, spre bucuria adepţilor corectitudinii politice?). Aşa că de fapt toată tărăşenia ar fi trebuie să se cheme, pe coperta ediţiei române, Cucul şi Pupăza. Passons.

Subintitulat „noveletă“, Cucul e povestea grotescă a unei tinere femei, Carol, căreia îi creşte un penis. Fiinţă ştearsă, nici prea-prea, nici foarte-foarte nici în materie de inteligenţă, nici de frumuseţe, Carol îşi (re)descoperă sexualitatea ambiguă. Asta, desigur, ca să folosesc o expresie roasă de atâta întrebuinţare. Carol e măritată cu Dan, el insuşi un individ destul de şters, cu calităţi de amant care lasă foarte mult de dorit, dar mai ales alcoolic zdravăn. Transformarea pe care o suferă Carol o face să dorească să experimenteze noi senzaţii erotice. Ea va ajunge să îl violeze pe Dan (dar în noua ei ipostază, cea masculină), ba chiar îl omoară în vâltoarea pasiunii, zdrobindu-i capul de tăblia patului. Banala Carol se dovedeşte capabilă de o ingeniozitate diabolică, deoarece ea reuşeşte să facă ca vina să cadă asupra nevinovatului Dave 2, un ins care încerca să-l aducă pe Dan la calea cea dreaptă, însoţindu-l la întrunirile Alcoolicilor Anonimi. Cine vrea să afle cum face Carol toate acestea să facă bine să citească cartea. Povestea e alertă, te captivează, desigur dacă izbuteşti să depăşeşti oroarea iniţială de detaliile scabroase. Un twist final: naratorul e unul secundar - autorul află istoria într-un compartiment de tren, unde îi este împărtăşită de un personaj ciudat, profesor de felul lui, care se va dovedi o creatură infernală (hermafrodită, de altfel) şi care îl va viola pe autor.

Pupăza (zisă „farsă“) e o alcătuire narativă simetrică cu cea dintâi, căci de data asta îi creşte un vagin unui bărbat, tocmai în spatele genunchiului, zonă numită de anatomişti fosa poplitee. Cel căruia i se intâmplă asta e un anume John Bull (numele e, se ştie, o etichetă generică a englezului), jurnalist şi jucător de rugby. Derutat, omul merge la doctor, dar acesta (Alan) nu e tocmai un exemplu de deontologie şi se angajează într-o relaţie amoroasă cu partea femeiască a lui John. Situaţia atinge paroxismul când noul Gregor Samsa erotic rămane gravid (!). Dezamăgit în dragoste (Alan nu concepe să-şi părăsească soţia), John se ascunde şi dă naştere unui băiat, care va deveni (fatalitate?) homosexual.

Traducătoarea volumului, Cătălina Necula, face în ansamblu o treabă destul de bună (să ne gândim că nu-i uşor să găseşti o echivalenţă mulţumitoare titlului original, Cock and Bull). Asta nu înseamnă că nu-şi mai dă în petec uneori. De pildă, ea traduce englezescul „binge“ (din propoziţia „The party turned out to be Dan's post-exam binge“ prin „refulare“, ca în „Petrecerea s-a dovedit a fi refularea de după examen a lui Dan.“ Din două, una: traducătoarea ori nu ştie ce înseamnă „binge“ pe englezeşte, ori nu ştie ce înseamnă „refulare“ pe româneşte. În alt loc, traducătoarea are o problemă de localizare atunci când redă numele personajului Hans cel de Fier din fraţii Grimm prin „John cel de Fier“. Ori n-a citit la momentul potrivit poveştile fraţilor Grimm, ori le-a citit, dar a uitat.

Cele două povestioare nu sunt, desigur, pentru pudibonzi, dar e bine să se ştie că nici nu e vorba aici de pornografie. E mai degrabă mult grotesc. De asemenea, avem sarcasm cât cuprinde, căci ciudăţeniile despre care ni se vorbeşte sunt bine încrustate într-un strat gros de satiră ascuţită la adresa societăţii britanice, cu automatismele şi clişeele ei specifice. Recunosc că n-aş fi cumpărat cartea dacă librarul, mulţumit de tona de aiureli pe care le cumpărasem, nu mi-ar fi oferit-o pe daiboji. Oricum, nu-mi pare rău că am citit-o.

8 iulie 2010

Cărţi în ţiplă

10 comments
Lenea de a posta pe blog la întoarcerea din vacanţă nu o egalează, probabil, decât pe aceea dinainte de aceeaşi perioadă a anului. Această situaţie odată admisă şi, desigur, fără a face vreun efort de a o îndrepta, nu-mi rămâne decât să reiau însemnările.

Am fost prin destule librării vara asta şi am observat apariţia unui obiect calitativ nou (să nu se sperie nimeni, nu urmează celebra definiţie a operei de artă a lui Tudor Vianu): cartea trasă în ţiplă. Nu-i greu să-ţi imaginezi frustrarea unei bune părţi a cititorilor atunci când încearcă, din inocentă curiozitate, să răsfoiască un volum şi se lovesc de zidul de plastic mai potrivit să protejeze câteva felii de parizer sau de caşcaval decât o carte. Procedeul învelirii tipăriturii în plastic a apărut, pare-mi-se, pentru a-i apăra pe minori de tentaţiile reprezentate de literatura deocheată. Nu-i nimic, el s-a extins la literatura... punct. Pe bună dreptate, nu? Doar n-au să-şi lase editurile mândreţe de cărţi la voia degetelor jegoase ale cititorilor care nu fac decât să le răsfoiască, dar de cumpărat, mai încet (că-s şi ieftine rău).

Până la un punct metoda poate fi, dacă nu aprobată, măcar justificată. E cazul cărţilor vândute împreună cu ziarele, adesea la tarabe improvizate, expuse prafului şi intemperiilor (nu discut aici dacă e bine sau nu ca ziarele să apară însoţite de cărţi, asta e o poveste separată şi nu interesează aici). Justificarea s-ar putea extinde eventual (tot sub alibiul necesităţii de a proteja volumul) şi la lucrările clasicilor, despre care se presupune că-s destul de cunoscute şi nu presupun, pentru opţiunea de a le cumpăra sau nu, răsfoirea).

Ce te faci însă cu noile apariţii editoriale? Intri în librărie şi dai, bunăoară, de ultima carte a lui Dan Sociu (autorul e ales întâmplător) trasă în folie de mezeluri. Ai cumpăra-o, dar simţi nevoie s-o răsfoieşti, chiar dacă ai mai citit ceva de acelaşi autor şi eşti, cum s-ar zice, avizat. Autorul nu-i nici Goethe, nici Dostoievski (ba chiar e la ani-lumină distanţă de aceştia ca valoare), aşa că, cititor onest, ai vrea să arunci o privire înainte de a da banii la casă. Să citeşti textul de pe coperta a IV-a nu te ajută prea mult, căci fiecare negustor îşi laudă marfa, iar editura va avea grijă să apară acolo numai elogii la adresa cărţii şi a autorului. Iată cum cumpărarea unei cărţi ajunge să semene din ce în ce mai mult cu un joc de noroc.

Las la o parte plăcerea de a zăbovi într-o librărie şi de a răsfoi cărţi. Cârnăţarii Editorii noştri nu par să ţină seama de asta, important e să iasă banii (nici nu-s sigur că ies). Ce contează că prin alte părţi nu se pomeneşte de cărţile astea cu prezervativ, las' că sunt ai noştri inventivi - n-am inventat noi condeiul purtăreţ fără sfârşit? Am un bun prieten, cititor înfocat, care n-are, din păcate, bani să-şi cumpere câte cărţi ar dori, aşa că îşi luase obiceiul să mai citească prin librării si hypermarketuri. Va trebui să-şi cam pună pofta în cui şi să privească cu jind prin stratul de polietilenă.