marți, 26 octombrie 2010

☺☺☺ Paul D. Quinlan - Regele playboy - Carol al II-lea al României

15 comments
Există figuri istorice controversate care atrag ca un magnet autorii şi nu mai puţin cititorii, mai ales când aceştia sunt amatori de apariţii glamoroase şi aventuri picante. Cu Regele playboy - Carol al II-lea al României (Humanitas, 2008), Paul D. Quinlan intră pe un teren minat, căci e vorba probabil de o personalitate care îl concurează serios la polarizarea preferinţelor publicului pe Ion Antonescu, chit că în epocă cei doi au fost ca soarele şi luna de bine ce s-au avut. Universitar serios, Quinlan procedează ca la carte şi, bazându-se pe un evantai impresionant de surse primare, memorii, jurnale şi mărturii contemporane, schiţează un portret credibil al regelui, pe care admiratorii îl reţin mai ales ca „voievod al culturii“, ceea ce nu-i opreşte pe adversari să insiste asupra pretinsului priapism al monarhului sau asupra relaţiei scandaloase cu Elena Lupescu.

 
Una din dimensiunile centrale ale cărţii o constituie analiza psihologică a personajului şi acţiunilor sale, aşa cum se degajă din sursele consultate. Abia înţelegând personalitatea regelui ne putem explica credibil şi echilibrat faptele sale, pare să ne spună autorul. De aici un întreg studiu psihologic al familiei regale române şi al relaţiilor lui Carol cu părinţii, fraţii şi, nu în ultimul rând, cu ilustrul lui unchi, Carol I. Schematizând, mama, regina Maria, era o libertină (din cei şase copii ai reginei, cel puţin trei - nu şi Carol! - au fost bastarzi) cu mari ambiţii politice. Tatăl, regele Ferdinand, era un ins timid şi introvertit, dominat de regină şi de amantul ei de o viaţă, Barbu Ştirbey, iar unchiul, o mână de fier, era un om rigid şi autoritar. Tânărul a avut parte de un preceptor elveţian cu apucături, pare-se, homosexuale. Din tot acest cocktail a rezultat un individ ciclotimic, cu pendulări ample între fatalism şi beţia acţiunii, cu trăiri sentimentale romantice, anacronice până şi în primele decenii ale secolului XX.

Întreaga biografie a lui Carol al II-lea pare să aştepte un scenarist de film. De la evadarea romanţioasă şi căsătoria (anulată ulterior) cu Zizi Lambrino în 1918 la episodul aventuros (şi discutabil) al urcării pe tron în 1930, de la instalarea Elenei Lupescu pe post de madame de Pompadour şi la abdicarea din 1940, există un bogat material epic care îl are în centrul lui pe rege. E o figură pe care poţi foarte uşor să o admiri sau să o deteşti. Distanţa dintre aceste atitudini opuse pare să corespundă perfect distanţei dintre poziţiile extreme ale lui Carol.

Trecând peste paginile consacrate intrigilor de budoar, aventurilor sentimentale spectaculoase, manevrelor de palat sau camarilei regale corupte şi dominatoare, principalul reproş care i s-ar putea aduce lui Carol al II-lea este reprezentat de contribuţia pe care ar fi avut-o la şubrezirea democraţiei româneşti, atâtă câtă era. Se ştie că regele a fost unul din factorii principali ai dezagregării sistemului partidelor politice şi vieţii parlamentare, totul culminând cu instaurarea dictaturii regale (1938). La imaginea negativă a suveranului a avut o contribuţie importantă istoriografia comunistă. În cunoscutul ei spirit maniheist, aceasta a propagat imaginea unui individ malefic, cu un plan diabolic de cucerire a puterii absolute şi care a acţionat pas cu pas în spiritul acestuia, de-a lungul celor zece ani de domnie. Meritul lui Paul D. Quinlan este, cred, de a nuanţa considerabil lucrurile. El demonstrează convingător că, fiind fără îndoială o fire aventuroasă şi iubitoare de putere, Carol nu a avut un plan coerent pe care să-l urmărească ani de-a rândul. Acţiunile sale au fost de multe ori simple reacţii la stimuli şi umori personale şi dacă ele au părut coerente văzute din exterior asta s-a datorat şi situaţiei politice de ansamblu şi factorilor internaţionali care nu aveau cum să se afle sub controlul lui.

Dacă e să vedem lucrurile din perspectiva (discutabilă) a culpei, vina lui Carol al II-lea este de a se fi înconjurat (până la a-i deveni prizonier) de o camarilă coruptă controlată la rândul ei de dipolul Elena Lupescu - Ernest Urdăreanu. Oricâte i s-ar putea reproşa, penultimul rege al României s-a dovedit de o fidelitate absolută faţă de Elena, pe care a şi luat-o în căsătorie după plecarea în exil în 1940. Învăţături pentru prezent? Probabil destule şi asta dincolo de superficialitatea unor coincidenţe de nume (Elena!). Ca şi în anii '30, avem şi azi un şef de stat care dispreţuieşte profund sistemul parlamentar şi partidele politice şi care mizează pe o camarilă coruptă pentru a-şi îndeplini obiectivele. Ca să nu mai vorbim de aparatul de manipulare şi de mass media la care regele playboy nici nu visa!

Deşi titlul poate fi discutabil, Regele playboy e o carte pe care merită s-o citeşti dacă te interesează perioada interbelică şi nu vrei să cazi în admiraţie necritică sau demonizare nediscriminatorie. Ar fi fost loc şi de o traducere mai îngrijită. E drept că traducătoarea, Mona Antohi, are de făcut de multe ori back translation, dar mai multă atenţie acordată unor termeni n-ar fi stricat. De pildă, în mod tradiţional la noi s-au folosit, cel puţin pentru familia regală, termenii principe/principesă, şi nu prinţ/prinţesă, aşa cum redă traducătoarea termenii englezeşti prince/princess. Dar loc de mai bine există întotdeauna şi oriunde.

luni, 25 octombrie 2010

☺☺☺☺ Serghei Dovlatov - Compromisul

0 comments
O prozatoare căzută în desuetudine spunea, prin vocea unui personaj, că în viaţă dacă nu faci la început un compromis mare eşti condamnat să faci mai târziu multe compromisuri mici. În Compromisul (Humanitas, 2009) Serghei Dovlatov pare să fie de altă părere: ca jurnalist sovietic, după ce faci iniţial un compromis mare, îţi petreci restul vieţii făcând alte compromisuri mărunte. Romanul de faţă selectează, dintr-un număr pe care îl putem bănui mult mai mare, douăsprezece întâmplări care se ascund în spatele a tot atâtea materiale de presă a căror realizare a însemnat tot atâtea compromisuri pe care le face jurnalistul sovietic cu conştiinţa lui profesională şi, în definitiv, cu însăşi noţiunea de adevăr.

Suntem în anii '70 - '80 ai secolului trecut. Serghei Dovlatov (aşa îşi spune cel ce relatează evenimentele, iar caracterul autobiografic al cărţii devine evident) lucrează la gazeta Sovietskaia Estonia. De fapt nu e nici măcar angajat permanent, sau, oricum, nu tot timpul, căci îl vedem de mai multe ori în postura de a-şi pierde slujba şi de a fi retrogradat la statutul, desigur inferior, de colaborator. Ziarist sovietic, el redactează tot felul de reportaje anodine, ba de la o conferinţă a oamenilor de ştiinţă, ba despre o tânără studentă, chipurile mare iubitoare a capitalei Estoniei, ba despre simbolica naştere a celui de al 400 000-lea locuitor al oraşului şi tot aşa. Sunt cele douăsprezece „compromisuri“, în aparenţă relatări banale şi fără vreo însemnătate ideologică specială. Sistemul le transformă însă în adevărate munci ale lui Hercule pentru bietul jurnalist, silit să se încaseze perdafuri de la şefi, prelucrări de la gardienii purităţii ideologice şi câteodată chiar să aibă contacte destul de neplăcute cu sistemul represiv reprezentat de KGB.

Între banalul materialelor de presă şi gravitatea seismelor pe care le produc există o distanţă care se traduce adeseori într-un comic irezistibil. Bunăoară, Dovlatov (autointitulat, autoironic, „ziarist universal“) publică într-un ziar eston de limbă rusă o poezioară pentru copii menită să popularizeze limba estonă (Al patrulea compromis):

În pădure-n zi urâtă
Întâlnii un urs,
„Bună, ursule“, i-am spus.
„Tere“, mi-a răspuns.
Imediat norii-au fugit
Şi soarele ne-a zâmbit.

Mă sună Valia Trul, instructor la C.C.
- Tu ai scris fabula aceea şovină?
- De ce şovină?
- Înseamnă că tu ai scris-o.
- Eu. Care-i problema?
- Apare acolo un animal.
- Şi?
- Ce rezultă? Rezultă că estonul e un animal. Eu sunt animal? Eu sunt instructor la Comitetul Central, sunt animal?

Textul citat ilustrează unul din tiparele, probabil cel mai simplu, după care se structurează episoadele cărţii. Un alt tipar, mai complex, ne redă textul jurnalistic, realitatea (de regulă foarte diferită) care se ascunde în spatele lui, peripeţiile prin care trece autorul pentru a-l redacta şi ponoasele pe care le trage după publicare. Ilustrativ este Al optulea compromis. O mulgătoare estonă raportează o producţie-record şi, după tipicul vremii, îi trimite o telegramă lui Leonid Brejnev. Acesta, plin de amabilitate, îi răspunde. Cel puţin asta apare în ziar, adică se publică textele celor două telegrame. Ce-a fost în realitate povesteşte Dovlatov, care fusese trimis pe teren, însoţit de un fotoreporter (Jbankov), pentru a se documenta la faţa locului, urmând ca de la centru să se redacteze telegrama liderului de la Kremlin. Descinderea la ferma de bovine a celor doi se transformă într-un chiolhan în toată regula, sponsorizat de organele locale de partid. Dovlatov şi Jbankov petrec pantagruelic, se consumă cantităţi mari de băutură (multe din personaje beau, de altfel, peste măsură, dorind parcă să se dezinfecteze de germenii propagandistici ai meseriei) şi - colac peste pupăză - cadrele din aparatul central se dovedesc mai eficiente, căci „telegrama“ de răspuns a lui Brejnev soseşte înainte de cea a mulgătoarei fruntaşe.

Liantul care ţine laolaltă toate aceste istorioare îl constituie, desigur, stilul relatării, un stil sec şi de un umor pe măsură. Toată lumea pare să facă haz de necaz, iar sancţiunile şi chiar concedierile sunt primite cu un fatalism soft. O serie întreagă de personaje care apar în mai multe din întâmplări asigură coerenţa naraţiunii. Jbankov e un fotograf de mare talent, păcat că bea tot timpul şi e perpetuu înglodat în datorii. Redactorul-şef, Turonok, îşi bruftuluieşte neobosit angajaţii, iar Busch, colegul lui Dovlatov, e un fel de Kramer sovietic care intră în cele mai neaşteptate încurcături. Rebel, senin şi inconştient, e unul din cele mai vii personaje ale cărţii şi, fapt remarcabil, se distinge aţipind în timpul interogatoriului la care îl supune un colonel KGB, ceea ce, să recunoaştem, nu e puţin lucru.

Dovlatov şi colegii lui au făcut marele compromis, acela de a accepta regulile jocului din presa sovietică. E un joc nedrept, fie şi pentru că aceste reguli par a se schimba mereu fără ca participanţilor să li se explice în ce fel. Şi, desigur nu în ultimul rând, e un joc secund, fie şi pentru că e paralel cu realitatea. Participanţii la acest joc, în aparenţă bonomi şi dispuşi mereu să ia lucrurile à la légère, supravieţuiesc încasând bobârnacele care îi împing înainte. Pe Dovlatov l-au tot împins până a ajuns în America, unde a şi murit înainte de a împlini 50 de ani. 

luni, 18 octombrie 2010

☺☺☺ M. Agheev - Romanul cocainei

16 comments
Cititorul e probabil ca încrederea: se câştigă greu, dar se pierde mult mai uşor, de cele mai multe ori definitiv. Editura Polirom, care a scos cartea asta în 2007, ştie bine lecţia asta, aşa că adaugă pe copertă, la titlul Romanul cocainei, un subtitlu menit să seducă: O capodoperă cu un autor necunoscut. Într-adevăr, nu se ştie cine a scris-o, bănuielile îndreptându-se spre nume ilustre şi canonizate, precum Nabokov sau Bunin (detalii despre dosarul paternităţii găsim în prefaţa traducătoarei, Livia Cotorcea). Resemnaţi că nu ştim cine e enigmaticul M. Agheev (cartea apare la mijlocul anilor '30, desigur în Occident), să vedem în ce măsură merită s-o numim capodoperă.

Indiferent cine va fi fost, autorul Romanului cocainei nu a mizat pe originalitate, cel puţin nu în ceea ce priveşte modalitatea sau structura naraţiunii. Pretextul e destul de tocit: în buzunarul interior al hainei lui Vadim Maslennikov, un tânăr consumator de droguri pe care viciul îl doboară, este găsit un manuscris în care acesta îşi spune povestea. O face în modul cel mai convenţional cu putinţă, începe prin a se prezenta şi înşiră, într-o ordine care nu-şi propune să violeze legile timpului sau spaţiului, întâmplările prin care trece. Acestea sunt într-o măsură variabilă pretexte pentru introspecţie şi probabil adevărata miză a romanului o constituie tocmai autoanaliza.

Episoadele relatării lui Maslennikov sunt patru: Liceul, Sonia, Cocaina, Gânduri. Primele două ne relevă un licean moscovit din anii imediat premergători Primului Război Mondial, perioada crepusculară a Rusiei ţariste, un adolescent temeinic iniţiat în plăcerile lumeşti. Vadim e, ar putea spune firile sensibile, un monstru de egoism cinic. Întreţinut cu mari eforturi de o mamă săracă, el o tratează cu dispreţ, o umileşte şi se ruşinează de ea în public. Departe de a fi neiniţiat în tainele amorului, el se molipseşte de o boală venerică, dar asta nu-l împiedică să aibă o aventură de o noapte cu o tânără, perfect conştient de riscul de a o infecta şi pe ea. Spuse aşa, în două cuvinte, lucrurile par foarte simple. Să nu uităm însă că autorul, chit că nu-i cunoaştem numele, e rus, aşa că tânărul Maslennikov glosează pe pagini întregi despre bunătate/răutate, culpă, umilinţă, trece, cu o labilitate surprinzătoare, de la o stare la alta, adesea opusă. El pare a experimenta pe sine însuşi stări şi sentimente care de care mai diferite, de o detaşare variabilă de propria cruzime, iar expresia literară e pe alocuri remarcabilă, cu reflexe aforistice:

Uimitor lucru e o spinare de om jignit pe nedrept, spinarea unui om care se desparte de tine pentru totdeauna. Acea spinare exprimă neputinţa omului, slăbiciunea lui care cere cruţare şi care te cheamă, te trage după ea. Ea vorbeşte despre nedreptăţi şi jigniri suportate, ce trebuie povestite iarăşi şi iarăşi, dar de care trebuie să te desparţi cât se poate de repede, dacă nu chiar pe loc.

Liceul lui Vadim e cu totul altul decât cel pe care ni-l propun, la noi cu platitudine sentimentală, alde Mihail Drumeş sau Grigore Băjanaru. E locul în care se ciocnesc caractere şi se înjgheabă prietenii neaşteptate. E locul în care tânărul îi cunoaşte pe Stein sau Burkeviţ, adolescenţi ambiţioşi şi puternici, oameni care vor ajunge departe, deşi destinaţiile lor sunt cât se poate de diferite. Sonia e povestea unei iubiri eşuate, ratate din cauza incapacităţii organice a eroului de a dărui şi altceva decât flori, cadouri sau plimbări cu trăsura pe bani smulşi de la te miri cine.

Capitolul central pare să se dorească a fi Cocaina. Maslennikov a terminat liceul, a început războiul, dar efectele lui încă nu se simt, iar proaspătul student îşi doreşte senzaţii tari. Le are. Iar enigmaticul autor ni le relatează, prin intermediul însemnărilor din carnet, à la longue. À la prea longue, dacă putem spune aşa: pagini peste pagini de trăiri provocate de consumul drogului care se extind şi în ultimul capitol, Gânduri, în care noul de Quincey ne împărtăşeşte din experienţa lui de dependent. Eroul e un om obişnuit care pozează uneori, cu cabotinism, în damnat, dar care n-are nimic remarcabil în afară de cinismul cu care îşi exhibă faptele rele (după criterii morale standard, desigur). Jumătatea de carte în care naratorul se află, cum se zice, sub influenţa drogurilor, e inferioară celei în care acesta e licean şi e, cum zic englezii, clean. Cocaina, peripeţiile şi trăirile pe care le provoacă ea, par să rămână un element exterior, neorganic, în ciuda intensităţii relatării. Culmea, titlul original este Roman s kokainom, ceea ce înseamnă Romanul cu cocaină. De această dată o traducere fidelă ar fi fost, poate, mai potrivită pentru titlul acestei „capodopere“.

vineri, 15 octombrie 2010

☺☺☺ Andreea Răsuceanu - Cele două Mântulese

6 comments
Cine sunt cele două Mântulese din cartea Andreei Răsuceanu (Editura Vremea, 2009)? Nu-i o întrebare trivială, deşi un prim răspuns se profilează încă din primele pagini. La 1734 se încheie construcţia, în mahalaua cu acelaşi nume, a bisericii Mânuleasa. În pisania acesteia figurează, pe post de ctitori, jupânesele Maria şi Stanca, sora şi, respectiv, soţia răposatului Manta, boier devenit cupeţ (adică negustor), personaj de vază al Bucureştilor din secolul al XVIII-lea. Stanca şi Maria ar fi, aşadar, „Mântulesele“, deşi istoria, ingrată, pare s-o fi aşezat pe Stanca intr-o poziţie subordonată, căci după moartea cupeţului Maria pare să ocupe primul plan. Într-adevăr, întreaga mahala se constituise în jurul uliţei Mântuleasa, atestată încă din 1707, dar ocupa moşia de zestre a Stancăi. Mai mult, o expresie ironică frecventă în epocă, pomenită în Istoria Bucurescilor a lui Ionnescu-Gion, stă mărturie a notorietăţii cartierului. E vorba de „a rupt din gardul Mântulesei“, gard care se pare că înconjura moşia şi din care locuitorii au tot rupt nuiele pentru a se apăra de câinii vagabonzi până l-au destrămat cu totul. Cum ar veni, un fel de praf de pe tobă.

Avem aşadar, cel puţin în parte, un volum de evocare a unor figuri şi întâmplări din istoria Capitalei, din cele care au apărut cu duiumul în ultimii ani, fără ca numărul apariţiilor să echivaleze neapărat cu calitatea. E o abordare (spre lauda autoarei) minuţioasă şi bine ilustrată cu documente din arhive. Muncă grea şi ingrată, căci sursele scrise sunt extrem de puţine şi fragmentare. E totodată un demers multidisciplinar, căci Andreea Răsuceanu abordează un registru tematic larg, de la istoria moravurilor şi mentalităţilor până la istorie economică, arhitectură şi istoria artei, ce acoperă o perioadă de aproape 250 de ani. Iată un fragment care ilustrează concepţia demografică a secolului al XVIII-lea:

[...] reprezentarea ideală a vârstelor vieţii arăta în secolul al XVIII-lea astfel: cocon (până la patru ani), copil (4 - 15 ani), cătărâgă (15 - 20 de ani), „voinic, adecă june“ (23 - 42 de ani), bărbat (42 - 56 de ani), bătrân (56 - 69 de ani), matur (70 - 80 de ani).

Culmea e că în epocă puţini depăşeau vârsta de 50 de ani, aşa că „maturii“ trebuie să fi fost rarissimi.

Mahalaua Mântuleasa şi locuitorii ei reprezintă, pare să ne spună cartea, un material ideal (în fine, în limitele impuse de sursele sărace) pentru un studiu de caz pilduitor pentru intreaga istorie a Bucureştilor şi, de ce nu, a întregii Valahii urbane, câtă va fi fost.

Aflăm bunăoară din Cele două Mântulese sumedenie de lucruri interesante despre statutul femeii române pe la 1750, despre relaţiile dintre sexe, despre regulile şi cutumele care guvernau transferul proprietăţii sau despre trăirile şi fantasmele religioase ale contemporanilor. În treacăt fie spus, sunt pagini care rivalizează ca atractivitate pentru cititorul profan cu cele ale Constanţei Vintilă-Ghiţulescu. De o prezentare amănunţită se bucură biserica Mântuleasa, monument de secol XVIII destul de puţin cunoscut publicului. Se fac incursiuni pline de pitoresc în îndeletnicirile şi meşteşugurile locuitorilor cartierului, se prezintă istoria unor case reprezentative (inclusiv a unei case mereu plănuite şi niciodată construite).

Revenind la întrebarea de la care plecasem, un alt răspuns posibil ar fi că cele două Mântulese sunt spaţiul real (mahalaua Mântuleasa în manifestările sale fizice/tangibile/istorice) şi cel mitic, corespondent literar al celui dintâi. Andreea Răsuceanu oferă - era de aşteptat - şi un asemenea răspuns. Apar, inevitabil, referirile la proza lui Mircea Eliade (nu-s cele mai realizate pagini ale cărţii) şi, de data asta mai puţin previzibil, la proza literară a lui Ion Ghica. De data asta poţi rămâne cu impresia că autoarea a muşcat mai mult decât putea mesteca. Tot la scăderi putem contabiliza şi unele repetiţii obositoare - unul şi acelaşi lucru ni se spune câteodată de mai multe ori, cu foarte mici variaţii. E un păcat de care suferă destule teze de doctorat transformate, fără multă prelucrare, în cărţi, cum e şi cea de faţă. Să reţinem însă partea bună a lucrurilor.

miercuri, 13 octombrie 2010

☺☺ Radu Ţuculescu - Stalin, cu sapa-nainte

0 comments
La moartea lui Stalin, înţelegând, după puterile lui, că s-a întâmplat ceva important, Adrian Loga, un băieţel de nici cinci ani, slobozeşte cu inocenţă următoarele versuri:

Stalin, cu sapa-nainte!
Trece vesel printre morminte...

Cine e Adrian şi cum şi-a petrecut copilăria aflăm din romanul lui Radu Ţuculescu intitulat chiar Stalin, cu sapa-nainte (Cartea Românească, 2009). E o poveste (începută literalmente cu stereotipa formula a fost odată) al cărei setting e reprezentat de un orăşel din Ardeal. E o lume destul de amestecată, cu colegi de şcoală şi camarazi de joacă de diferite naţionalităţi, alcătuind un univers (paradoxal!) provincial şi totodată cosmopolit. Povestea copilăriei lui Adrian e numai jumătate din carte. Aceasta e vizibil structurată pe două planuri, cel al trecutului (amintirile din copilărie, desigur, sobre, marcate pe alocuri de mister când vine vorba de evocarea unor figuri umane sau episoade pe care băiatul nu le poate înţelege) şi cel al unui prezent în care îl reîntâlnim pe erou, bărbat matur, divorţat, el însuşi cu o fată de 20 de ani.

Cele două planuri sunt limpede despărţite nu numai temporal, ci şi formal, grafic şi lexical. Episoadele din copilărie (pe care le putem presupune, măcar în parte, autobiografice) sunt relatate cu o naivitate bine jucată, însă cu respectarea convenţiilor narative consacrate. Ele se încheie, stereotip, cu propoziţia cu valoare de morală de fabulă „Atunci am mai crescut puţin“. Urmează de fiecare dată pagini redactate neglijent, pe calculator, aproape fără punctuaţie, dar - manierism obositor - cu cursive. Copilul a crescut, vezi bine, iar producţia lui se supune ritmului şi modalităţilor din zilele noastre. Adultul are cu totul alte probleme decât copilul, se pune problema relaţiilor cu fiica, devenită ea însăşi femeie (Adelina). Semnalul demarcativ care anunţă revenirea la firul narativ al copilăriei este „ofofoof viaţa mea“, pesemne o tentativă (auto)ironică de detaşare de contingent.

E puţin loc de îndoială că episoadele copilăriei reprezintă partea cea mai rezistentă a cărţii. Sunt remarcabile, deşi câteodată excesiv-caricaturale, portretele unor vecini (Generalul, crescătoarea de lipitori), profesori, colegi de şcoală, relatarea unor farse, conflicte, idile naive. Adrian e la vârsta la care se leagă prietenii de o viaţă - Răzvan, cel mai apropiat dintre prieteni, îi e alături în tot felul de aventuri eroice care fac farmecul vârstei. Răzvan visează să se facă pilot (îşi va îndeplini visul şi va muri tânăr, într-o catastrofă aeriană), iar Adrian vrea să-i dăruiască avionul lui de jucărie:

Jucăria mea strălucitoare. Un cadou din partea mea care-i va aminti de anii petrecuţi împreună. L-a refuzat categoric.
- Păstrează-l. Îţi va aminti de mine.
- N-o să te răzgândeşti? l-am întrebat şi fără să ştiu de ce, speram într-un răspuns afirmativ, da, n-am de gând să mă mai fac pilot, a fost o reacţie de moment...
- Voi zbura în jurul lumii, Adriane. Te voi lua şi pe tine cu mine. Măcar o dată.

Dacă e vorba de calitate, paragraful de mai sus ilustrează destul de bine principalul păcat al romanului lui Radu Ţuculescu, anume artificialitatea exprimării, câteodată supărătoare, alteori contrabalansată de momente reuşite. Printre acestea din urmă figurează la loc de cinste portretul tatălui, medic la spitalul local, ins închis în sine, pios, uneori violent, în orice caz o figură-model. Alături de scriitura pe alocuri artificială, cartea păcătuieşte şi prin unele lungimi nejustificate - a se vedea de pildă evocarea fastidioasă a sărbătorilor de Paşti, cu care ocazie Adrian, care lua lecţii de vioară şi părea decis să se consacre unei cariere muzicale, foloseşte în context pascal materialul versurilor naive de la începutul cărţii:

Hristos, cu sapa-nainte!
Cu moartea pre moarte călcând
Trece vesel printre morminte
Viaţă dăruindu-le...

Oricum, tot e mai bine decât cu întâmplările din viaţa de acum, cele relatate pe calculator. Aflat singur acasă (home alone!), Adrian primeşte vizita unei tinere vânzătoare ambulante de albume de artă, kuki (sic) şi capitulează în faţa ispitei carnale. N-am să dezvălui finalul, brutal şi neaşteptat, al aventurii, dar mărturisesc că mi-e greu să-i pricep motivaţia artistică. Din fericire pentru autor, se vor fi găsind şi cititori cărora cartea să le placă fără rezerve şi în toate ale ei.