☺☺☺☺ Mark László-Herbert - Abdicarea regelui Mihai. Documente diplomatice inedite

Recentele afirmaţii ale ţaţei locatarului de la Cotroceni, potrivit cărora abdicarea regelui Mihai ar fi fost un act de trădare din partea acestuia, la care se adaugă şi calificativul murdar de „slugă a ruşilor“ aplicat aceluiaşi suveran, au readus în discuţie actul de la 30 decembrie 1947. Recenta carte a lui Mark László-Herbert - Abdicarea regelui Mihai. Documente diplomatice inedite (Humanitas, 2010) oferă o serie de date noi şi interesante în această privinţă.

Evenimentele sunt azi cunoscute şi nu există dezacorduri între istorici în ceea ce priveşte desfăşurarea lor. Între 12 noiembrie şi 21 decembrie 1947 regele Mihai face o vizită la Londra pentru a participa la nunta viitoarei regine Elisabeta, cu care era văr de gradul al treilea. Întoarcerea sa în ţară descumpăneşte guvernul comunist al lui Petru Groza, care sperase că regele, conştient că zilele monarhiei sunt numărate, va rămâne în Occident. Pus în faţa acestui gest neaşteptat, Petru Groza îl convoacă pe tânărul monarh la palatul Elisabeta sub pretextul unei discuţii de familie. Ce a urmat se ştie. La întrevederea cu regele Mihai au participat Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, ambii înarmaţi cu pistoale, în timp ce în jurul palatului se aflau trupe din celebra divizie Tudor Vladimirescu. Discuţia a fost deosebit de dură, iar la capătul ei, supus unui şantaj dublu (ameninţarea că vor fi executaţi studenţii arestaţi cu ocazia manifestaţiilor de simpatie de la 8 noiembrie 1945, la care se adăuga ameninţarea cu represalii la adresa propriei persoane, pe linia celor suferite de liderii opoziţiei, Maniu şi Mihalache), regele a semnat actul de abdicare.

Lucrarea lui Mark László-Herbert recompune, pe baza corespondenţei unor diplomaţi francezi, englezi şi americani aflaţi la Bucureşti (sunt peste 250 de mesaje!), zilele premergătoare abdicării şi confirmă, pe baza unor mărturii contemporane, ce s-a întâmplat în după-amiaza zilei de 30 decembrie. Cartea oferă date noi şi insolite cu privire la aspecte pe care nici nu le bănuiam, cum ar fi, de pildă, o posibilă revenire pe tron a lui Carol al II-lea, pe care sovieticii ar fi putut-o agrea. Mai mult decât atât, se vorbea şi de revenirea fostului rege pe postul exotic de... preşedinte al unei republici proclamate după abdicarea fiului său. În paranteză fie spus, n-ar fi fost prima dată când tatăl i-ar fi succedat fiului. Carol al II-lea urcase pe tron în 1930, detronându-l pe Mihai, care domnea sub regenţă. Până la urmă, deşi posibilitatea era luată în serios de unii diplomaţi, revenirea lui Carol al II-lea nu s-a meterializat, căci Kremlinul a pus piciorul în prag şi a pus capăt acestei idei fanteziste.

Să revenim la aşa-zisa „trădare“ a regelui Mihai. Interesant este că există surse care întreţin ideea că (citez din carte) „[...] regele Mihai ar fi încheiat o înţelegere cu puterea de la Bucureşti în schimbul libertăţii sale de a părăsi România nevătămat, împreună cu familia şi membrii curţii sale“. Scenariul este vehiculat de Mihai Pelin, individ care s-a făcut, după 1990, ecoul unor cercuri apropiate de fosta Securitate. László-Herbert arată că o asemenea afirmaţie, dată ca „certă“ de Pelin, „nu este susţinută de nicio sursă accesibilă publicului“. Au existat numai rapoarte diplomatice care evocă „posibilitatea unei asemenea înţelegeri“, nimic însă care să o dovedească.

Elucubraţiile lui T. Băsescu dovedesc (dacă mai era cazul) ipocrizia cu care insul respectiv a făcut aşa-zisa condamnare a comunismului, precum şi înrudirea sa spirituală cu securismul de cea mai primitivă speţă. Dacă de la sinistrul deţinător al funcţiei de şef al statului nu mai e nimic de aşteptat, cei care se compromit cu adevărat prin tăcerea lor laşă asupra subiectului sunt „intelectualii“ băsişti, care cauţionează un regim aflat în multe privinţe pe o treaptă inferioară chiar comunismului pe care - vorba vine - l-a înfierat. Măcar comuniştii s-au mărginit să-l alunge pe rege, dar n-au îndrăznit să-l facă trădător şi slugă.