Muzică din Enigma Otiliei

Acum 100 de ani, pe vremea când se petreceau evenimentele ficţionale relatate de Călinescu în Enigma Otiliei, roman a cărui acţiune începe în toamna lui 1910, o fată de familie trebuia, pentru a-şi asigura succesul în viaţă, să posede franceza şi pianul. Dacă, printr-un exerciţiu al imaginaţiei, tânăra cu pricina s-ar transporta în zilele noastre, ar constata că succesul i-ar fi uşurat de cunoaşterea limbii engleze şi a calculatorului. Nimic nou sub soare, ar putea spune scepticii: la urma urmei, tot o limbă străină şi o claviatură!

Eroina lui Călinescu nu rezervă mari surprize la nivel de social skills pentru vremea ei. Studiază pianul la conservator şi e binişor imersată în cultura franceză (la fel şi cealaltă muză a lui Felix, Georgeta, care declara: Îmi place
muzica, citesc, vorbesc franţuzeşte (mama m-a dus un an şi la Paris) şi am înclinaţie pentru studiu. Dezordinea din camera Otiliei, care îl frapează pe naivul Felix, e un întreg sistem semiotic:

Rochii, pălării zăceau pe fotolii, pantofi pe sub masă, jurnale de modă franţuzeşti mai peste tot, amestecate cu note muzicale de piano-forte.

sau, imediat mai jos:

Mormane de note muzicale, de reviste de modă erau aruncate pe jos în jurul negrului piano-forte. Pe un fotoliu se găsea un morman de cărţi din colecţia Calmann-Lévy, ilustrată şi cartonată. Deasupra se vedeau Mademoiselle de la Seiglière de Jules Sandeau, Indiana de G. Sand. În cameră mirosea pătrunzător a pudră şi parfumuri.

Nimic care să contravină gustului burghez, la fel şi preferinţele muzicale:

Cânta o compoziţie foarte la modă pe atuncea, prin sentimentalitatea ei, Chanson russe, şi Felix, care avea cunoştinţe muzicale, putând descifra cu uşurinţă la pian şi la vioară, îşi dădu seama că îndemânarea şi fineţea Otiliei depăşeau cu mult banalitatea bucăţii.

Apoi înfigând din nou degetele în clape, începu să cânte Rapsodia ungară de Liszt, indicând cu multă vigoare părţile grave, dar când intră în zona furtunoasă a compoziţiei, trânti deodată capacul peste claviatură şi sări în picioare.

Greu de spus despre ce piesă e vorba în primul citat de mai sus, dar probabil nu e lucrarea cu titlul respectiv compusă de Musorgski, Rahmaninov, Stravinski. Să nu fim însă nedrepţi, căci eroina interpreta, se pare cu talent, şi lucrări mai acătării:

Otilia cânta Vals în do diez minor de Chopin cu foarte multă delicateţe şi cu o austeritate tehnică ce descoperea pe eleva de Conservator.

Felix cochetează şi el cu muzica. Cântă corect, dar desigur amatoristic, la vioară şi pian:

Lui Felix îi fu frică de putinţa ca Stanică să spună despre el o vorbă care să-i displacă. Pentru a înăbuşi orice prostie a acestuia, Felix înfipse mâinile în clape şi începu să descifreze o pagină din Folies d’Espagne de Arcangelo Corelli.

Deşi limitaţi, prin educaţie, în gusturile lor muzicale, tinerii sunt oneşti, fac muzică cu plăcere şi o iubesc cu sinceritate. În contrast, membrii clanului Tulea nu au nicio aplecare înspre acest domeniu şi nu pot depăşi nivelul axiologic al mahalalei. Titi manifestă şi în materie muzicală acelaşi mimetism steril ca în artele plastice:

Avea şi o vioară, pe care i-o cumpărase tanti Aglae, dar nu putea să cânte decât
câteva linii de exerciţiu elementar. Mai mult decât muzica propriu-zisă îl pasionase colectarea materialului, îşi făcuse un album de muzică în care copiase tot ce-i picase în mină: arii populare, romanţe italiene, fragmente de operă pentru partea cântăreţului solist, cântece populare nemţeşti.

A doua oară însă refuză cu încăpăţânare să treacă prin anumite locuri, preferând, de pildă, să stea împietrit o oră întreagă pe marginea lacului din Cişmigiu spre a asculta banalul repertoriu pe care-l cânta muzica militară, întors acasă, raporta familiei tot ce văzuse în decursul plimbării şi comunica lista pieselor cântate, reproducându-le vocal, când nu le ştia titlul.

Entuziasmul recurent şi lipsit de substanţă care îl cuprinde pe Titi se manifestă şi faţă de lucrările muzicale, majoritatea din repertoriul de bodegă:

Cu pasiunea lui pentru munca manuală, se consacră tot mai obstinat unei adevărate industrii. Ceru note de pe la prieteni, cu muzică populară, romanţe, chansonete pentru pian, vioară sau voce, indiferent, îşi confecţiona hârtie de note cu ajutorul cunoscutului său pieptene cu cinci dinţi, pe care-l apăsa pe un număr de foi de hârtie sub care aşezase hârtia de carbon, copiind apoi, cum îl tăia capul, partea primă. Titi putu cânta după mari şi sfâşietoare munci, spre satisfacţia Aglaei, Vals din Vânzătorul de păsări, De ce nu vii, Colea-n grădiniţă, Coroana femeiască, Cât te-am iubit, Mimi d’amour, Malgré toi, Reviens, Valsul vânătorilor, Si tu veux, Marguerite, Serenada lui Braga, Sous les ponts de Paris, Tu ne sauras jamais, Ochii căprii, Serments de femme, Călugărul, Nu pot crede, Marsilieza şi altele. Prin urmare, Aglae, care venise cu ceva de lucru în mână, pretinse că era bine ca Titi să-l distreze pe moş Costache, cântându-i cu vioara. Titi nu se lăsă mult rugat şi începu să cânte jalnic şi fals o romanţă de Em. Drossino, Te duci. Moş Costache nu se arătă deloc încântat de producţie, deşi nu avea pricepere în muzică, în schimb femeile ascultară pe Titi cu religiozitate. Aurica începu s-o fredoneze în tovărăşia viorii, apoi intră în corul improvizat şi Olimpia, şi, în sfârşit, ca un fel de încurajare a activităţii muzicale a lui Titi, Aglae însăşi, care îşi relevă glasul piţigăiat, tremolat, în contrast cu agresivitatea ei baritonă de toate zilele, în cele din urma, Aurica izbucni într-un plâns zgomotos.

Textul ne arată o Aglae transfigurată de această muzică pe potriva ei. De altfel, ea „tună şi fulgeră împotriva muzicii clasice, din care nu înţelege nimic, şi le împărtăşi că-i place ca omul sa cânte «cu inima, naţional»”.

 ***

Fotografia îl înfăţişează pe G. Călinescu în amfiteatrul Odobescu al Facultăţii de Litere (fostă de Filologie, de Limba şi Literatura Română etc.) înconjurat de studenţi, public şi colaboratori. În 1960 i se aprobase să ţină ore sâmbăta, pe post de profesor onorific. În primul rând stă temutul M. Novicov, pe care în timpul prelegerilor sale profesorul îl întreba din când în când, retoric dar şi cu multă ironie, „Nu-i aşa, Novicoave?”. Atât poza, cât şi anecdota sunt luate din controversata lucrare a lui Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine (vol. I).