Iar comediile alea nemţeşti...!

Fiind început de octombrie, s-a desfăşurat şi anul acesta, vreme de 2-3 zile, jocul naţional de-a „cine-ia-maică-Nobelu’-pentru-literatură” cu secţiunea „oare-l-o-lua-eternul-aspirant-autohton-nu-zic-cine’-da’-persoană-importantă”. şi pentru că n-am avut nici de data asta chef să particip, mi-am zis că parcă ar merge o scurtă revizitare de clasici, iar măgăreaţa a căzut pe Forsyte Saga de Galsworthy.

Neam burghez solid şi cu instinct de proprietate adânc înrădăcinat, familia Forsyte nu prea are aplecare muzicală. Pe Soames muzica îl plictiseşte („Spre sfârşitul audiţiei muzicale pe care Soames, nefiind amator de muzică, o suportă ca o corvoadă, privirea îi fu atrasă de obrazul unei fete îmbrăcate în doliu, care stătea singură.”). Un pic de gust muzical are bătrânul Jolyon, unchiul lui. Cândva pe la începutul primului volum (suntem în 1886-1887) lui Jolyon îi vine poftă să meargă la operă. Se cânta Fidelio, lucrare pe care o cunoştea şi care nu îi rezerva surprize. Să nu creadă cineva că bătrânul domn nu fusese expus şi altor opere, unele destul de noi în epocă. Wagner (care abia dacă murise de câțiva ani şi nu era foarte gustat de contemporani) îi stârneşte repulsia şi melomanul are o exclamaţie de uşurare la aflarea operei care se reprezenta în seara cu pricina:

Slavă Domnului că nu se reprezintă vreuna din pantomimele alea noi nemţeşti ale individului aceluia, Wagner!

Spusele lui Jolyon sunt înrudite cu ale lui jupân Dumitrache, care se plângea şi el, cu doar câţiva ani mai devreme, tot de producţiile germane:

Ce să mai căutăm la comediile alea nemţeşti, nişte mofturi; dăm parale şi nu înţelegem nimica [...]. 

Ulterior Jolyon se explică şi oferă argumente pe care el le consideră imbatabile („Individul acela, Wagner, a ruinat totul; n‑a mai rămas melodie şi nici voci care s‑o cânte.”). Observaţia e foarte justă, chiar fără voia personajului: la Wagner melodia trebuie căutată în primul rând în orchestră şi apoi la vocea umană, de unde şi dificultatea multor amatori de operă tradiţională.

Asta nu înseamnă că Jolyon-bătrânul nu avea gusturi muzicale alese, căci „îi plăceau Beethoven şi Mozart, Haendel, Gluck şi Schumann”, deşi „din anumite motive tainice, îi plăceau şi operele lui Meyerbeer” iar „în ultimii ani fusese sedus de Chopin, întocmai cum, în pictură, îl cucerise Botticelli”.

Adevărata (şi singura) muziciană a familiei Forsyte e nepoata lui Jolyon, Frances, care „compunea cântece cu titluri ca: Suspine line sau Sărută‑mă, mamă, înainte să mor, cu un refren de imn religios:

Sărută‑mă, mamă, înainte să mor;

Sărută‑mă, mamă, sărută‑mă, oh!

Sărută‑mă, ah! Sărută‑mă înainte să...

Sărută‑mă, mamă, înainte să m‑m‑mor!”

Frances câştiga bani din muzica ei, ceea ce îi atrăgea respectul altor membri ai familiei. „Cuvintele cântecelor le scria tot ea, ca şi alte poezii. În momente de veselie compunea valsuri, dintre care unul, Dansul de la Kensington, devenise aproape popular în Kensington, căci avea un motiv dulce”.

Pornisem parcă de la Premiul Nobel pentru literatură. Coincidenţă sau nu, l-a luat şi Galsworthy (în 1932).