miercuri, 19 octombrie 2011

Răspunsurile mele la ancheta revistei suspans.ro

Revista online suspans.ro a avut amabilitatea să mă invite să particip la ancheta sa despre actualitatea romanului istoric. În postarea de azi redau răspunsurile mele la întrebările revistei:

Ce ne atrage, astfel, spre romanul istoric, deşi datele sociale şi culturale ale prezentului nu favorizează o atare „reverie”? D-voastră citiţi romane istorice? De ce? Care este cel mai recent titlu citit? Ce apreciaţi cel mai mult la acest gen literar?

Mă atrag şi pe mine romanele istorice, dar e complicat să explic de ce, mai ales că e vorba de o categorie dificil de definit riguros. De ce există un consens asupra apartenenţei la gen pentru Cei trei muschetari, dar Călătoria diletanţilor a lui Okudjava nu are acest statut, după cum şi mai greu i l-ar accepta cineva romanului Provizorat de Gabriela Adameşteanu? Până la urmă (asta s-a observat demult) romanul istoric nu diferă principial de romanul SF. Ambele specii propun manipulări pe axa temporală: primul, cu orientare înspre trecut, celălalt, înspre viitor. Cu toate astea sunt amator de romane istorice, dar nu mă număr printre iubitorii de literatură SF. Iată – vor zice unii – un conservator, un paseist care se simte mai bine în universul celor care s-au întâmplat decât în lumea nesigură a lui „mâine”. Foarte posibil. După cum poate să fie vorba şi de curiozitatea individului care, neavând pregătirea, răbdarea şi rigoarea istoricului de meserie preferă forma romanţată a istoriei.

E o explicaţie care poate fi acceptată cu amendamentul, formulat încă de Aristotel, că scriitorul, spre deosebire de istoric, prezintă fapte care s-ar fi putut întâmpla, pe când cel de al doilea relatează (în mod ideal) fapte întâmplate cu adevărat. Cardinalul Richelieu al lui Alexandre Dumas-tatăl nu e acelaşi cu cardinalul Richelieu al lui Jules Michelet, şi asta nu pentru că Michelet ar fi, până la proba contrarie, un narator perfect creditabil, iar Dumas, unul subiectiv. La fel de valabil pentru Ludovic al XI-lea din Quentin Durward de Walter Scott şi pentru acelaşi personaj văzut tot de Michelet, pentru Ştefan cel Mare din Fraţii Jderi de Sadoveanu sau din Istoria… lui Iorga. Kakania lui Musil nu e Imperiul Austro-Ungar din cărţile de istorie şi aşa mai departe, cu exemple nenumărate. Punând punct divagaţiilor teoretice, răspund că cel mai recent recitit roman istoric e Regii blestemaţi de Maurice Druon. Un clasic care poate fi revizitat oricând cu profit – eu am recitit toate volumele fără mare greutate. Venind la autori mai noi şi mai de la noi, am citit în vara asta nu fără plăcere Marañon sau Adevărata istorie a descoperirii Lumii Noi de Ruxandra Ivăncescu.

Mi s-au pus întrebări dificile şi nici ultima nu e uşoară. Dacă ar fi să dau totuşi un răspuns, aş zice, reluând firul unei idei începute mai sus, dar neduse până la capăt, că romanul istoric e un bun aliment pentru potolirea curiozităţii cititorului. Ar fi pe de altă parte păcat să ne cramponăm cu prea multă inflexibilitate în zona factualului, refuzând să ne bucurăm de zorzoanele pe care romancierii le ataşează câteodată istoriei. Şi – acum chiar închei – o mai bună cunoaştere a unor fapte trecute (chiar cu medierea subiectivă a scriitorului, căci principiul e cel care contează) ne poate ajuta să pricepem ceva din evenimentele prezentului. Asta nu neapărat pentru că istoria s-ar repeta, ci pentru că oamenii au cam aceleaşi năravuri, indiferent de vremuri, iar romancierii talentaţi ştiu al naibii de bine să le observe.

5 comentarii:

eva spunea...

Păi, da, pe mine nu m-au întrebat.:)

Dar opinez:
1. Un roman istoric bun trebuie citit cu nişte cunoştinţe de istorie la purtător. Cere dublă competenţă. Iar noi ne dopăm cu istorie contemporană( şi aia de la tv), ce să mai...

2. Romane istorice nu se mai scriu, din aceleaşi motive. Una e să scrii un roman oniric, şi alta unul despre 1918. Cere documentare! Scriitorul abia are vreme să ajungă prin media să-şi facă imagine, ce bibliotecă, documente vechi, arhive etc? :)

3. Romanele istorice se citesc iarna la gura sobei şi când nu te grăbeşti nicăieri. Tertium non datur.:)

Cu toate acestea, le recomand.

Micawber spunea...

@ eva

1. In mare, da - de aceea am introdus si eu rubrica 'fact checking' la sfarsitul anumitor postari.

2. Ei, lasati, se mai scriu.

3. Si cine n-are soba ce face?

Nu trebuie sa ma invidiati - nici pe mine nu se bat sa ma invite sa raspund la anchete.

Micawber spunea...

@ Ciprian Măceşaru

Dintr-o eroare regretabila, comentariul dvs. cu continutul de mai jos a fost eliminat:

Micawber, foarte ok raspunsurile tale. Jos palaria! Eu sunt destul de rigid cand e vorba de a accepta romanele istorice. Asa cum mi-e greu sa accept romanele in care se filosofeaza excesiv. Vreau istorie, citesc o carte de istorie, vreau filosofie, citesc filosofie. Totusi, romane istorice precum "Eu, Claudius Împărat" sau "Memoriile lui Hadrian" mi-au placut foarte mult.

impricinatul spunea...

Exista, totusi, un gen in care istoricul se intersecteaza serios cu genul sf: distopia/ucronia.
pe de alta parte, chiar si un text de istorie "bruta", scuze de barbarism, implica o doza serioasa de interpretare si de justificare. genurile literare, fie ca vorbim de istoric, sf, mainstream, oniric sau suprarealist, sunt doar instrumente.

Micawber spunea...

@ impricinatul

Sigur ca nu trebuie sa ne cramponam cu tot dinadinsul de niste categorii ale caror limite rigide nu se pot, oricum, fixa. Luati-le drept dispozitive euristice, daca doriti. Pana la urma vad ca imi dati dreptate macar in ceea ce priveste importanta dimensiunii temporale (prezenta in insusi numele conceptului de 'ucronie' pe care il folositi).