joi, 20 octombrie 2011

Ödön von Horvath – Tineret păgân


Numele lui Ödön von Horvath (1901-1938) le e cunoscut probabil mai ales specialiştilor în literatura germană a primei jumătăţi a secolului XX şi mai puţin publicului larg, căci e vorba de un autor căzut binişor în uitare – şi nu neapărat pe nedrept. Născut într-o familie austro-ungară (tatăl lui era diplomat), von Horvath a dus o viaţă cosmopolită (vorbea mai multe limbi central-europene) şi s-a afirmat ca mai ales ca dramaturg de expresie germană, fiind autorul câtorva piese de teatru pe care probabil că nu la mai ştie nimeni în afara specialiştilor pomeniţi mai sus. A scris însă şi un roman, Tineret păgân (1937), pe care l-am găsit şi eu într-o traducere publicată la noi în ianuarie 1945 la editura Vatra S.A.R. 

Cartea a făcut ceva valuri în epocă deoarece a fost percepută ca o înfierare a metodelor de educare a tineretului folosite în Germania nazistă. Protagonistul romanului, un tânăr de 34 de ani, predă istoria şi geografia la un gimnaziu orășenesc şi ajunge să se confrunte cu elevii săi pe teme legate de valori şi atitudini umane. Contactul cu ideile băgate în capul tinerilor de familie şi societate e brutal şi şocant – profesorul le dă o compunere pe tema „De ce trebuie să avem colonii?” şi rămâne oripilat să citească răspunsuri de genul „Toţi negrii sunt şireţi şi leneşi”. Suntem, desigur, la ani-lumină de vremurile în care egalitatea raselor e predicată mai ceva ca scrierile sfinte, iar încercarea dascălului de a-şi corecta învăţăceii e respinsă brutal de aceştia, ba mai iese şi scandal, căci părinţii unora dintre copii nu sunt de acord ca odraslelor lor să li se bage în cap învăţături progresiste.

Acest preludiu de rău augur face introducerea la episoadele care alcătuiesc miezul romanului. Tradiţionala vacanţă de Paşti e înlocuită de autorităţi printr-o convocare a tuturor copiilor la o tabără paramilitară. S-ar contura un război iminent, iar tineretul trebuie să fie bine pregătit pentru a riposta inamicului. Mentalitatea de cetate asediată e un loc comun în societăţile opresive. În tabără are loc o crimă misterioasă, e omorât un elev, asasinul pare să fie unul din colegii lui, suspectul e arestat şi începe procesul, dar se lasă cu răsturnări de situaţie. Mobilul crimei pare să-l constituie un jurnal intim ţinut de asasin, care îi reproşează victimei că l-a citit după ce îi forţase lacătul de la lada cu efecte personale. Jurnalul fusese, într-adevăr citit prin efracţie, dar de... profesor. De aici un oarecare suspans şi chiar lovituri de teatru, totul istorisit într-o manieră melodramatică şi pe alocuri sentimentală.

Interesant e că nu ni se spune nicăieri pe şleau că acţiunea s-ar desfăşura în Germania. Coperta ediţiei româneşti ne înfăţişează un băiat care poartă o brasardă cu svastica nazistă, ceea ce arată că se cristalizase o anumită grilă de lectură a cărţii. Romanul e însă foarte depersonalizat; nu aflăm niciodată cum îl cheamă pe eroul principal, iar numele elevilor sunt înlocuite cu iniţiala numelui de familie, ceea ce creează efecte stranii, chiar în scenele de violenţă care se întâlnesc la tot pasul:

Când, a doua zi, dimineaţa, am intrat în gimnaziu şi am urcat treptele înspre cancelaria profesorilor, am auzit la al doilea etaj o gălăgie nemaipomenită. Urc repede şi văd că cinci tineri şi anume E, G, R, H, T, lovesc pe altul, anume pe F.

Procedeul e obositor şi pune la încercare abilităţile criptografice ale cititorului. Atmosfera e sumbră şi agitată, bătând pe alocuri în expresionism, iar intervenţiile autorului, adesea sentimentale şi de un retorism desuet, nu-i lasă prea multe opţiuni cititorului. Intenţia de a servi drept avertisment pentru ororile pe care le vedea venind scriitorul e evidentă. Există de altfel un leitmotiv rău-prevestitor, acela al peştilor, care apare de câteva ori pe parcursul cărţii („Vin vremuri reci, zodia peştilor” spune într-un loc un personaj). Expresia nu a făcut carieră, deşi autorul pare mulţumit de ideea care i-a venit. A murit de altfel la câteva luni după terminarea lucrării. Se stabilise la Paris, pentru că în Germania scrierile lui fuseseră interzise (ştiau ei ce ştiau!), dar a murit curând, ucis de un copac prăbuşit din cauza unei furtuni în vara lui 1938.

Versiunea românească e caracteristică pentru calitatea traducerilor din anii 1930-1940. Numele autorului a fost „neaoşizat” (Odon de Horvath), e adevărat că pe stil franţuzesc, pentru a-l face probabil mai digerabil publicului de la noi, care în 1945 număra încă destui francofili. Tot felul de localizări naive întâlnim şi în text, unde diviziunile administrative ale ţării se cheamă judeţe, iar băutura alcoolică distilată pe care o comandă un personaj e numită... ţuică. Despre eroul cărţii nu mai spun decât că pe ultima pagină el se pregăteşte să plece în Africa... la negri.

Niciun comentariu: