luni, 10 octombrie 2011

☺☺☺ Sebastian A. Corn – Vindecătorul


Răposatul George Pruteanu, care în puţinele lui momente bune avea umor, pomenea odată de un o lucrare didactică, un Caiet de scriere pentru clasa întâi, în care copiii erau invitaţi să facă primii paşi în ale scrisului compunând propoziţii cu personaje cu nume stranii precum Umu, Ama, Umuma, Nanu, Iman, Anum, Oromo etc. Exerciţiile le cereau bieţilor copii să alcătuiască propoziţii de genul „Umu e om.” sau „Umu, ai mărar? ăăă, nu! ăăă, nu am mărar. ăăă, am un măr.” Oricât de ireverenţioasă ar părea apropierea, a fost prima asociaţie pe care am făcut-o citind romanul Vindecătorul al lui Sebastian A. Corn (Cartea Românească, 2008). Cartea are, e limpede, ambiţii mari, dacă e să te iei după preambulul la volum, unde se schiţează, ca într-un roman SF în toată regula, premisele „ştiinţifice” ale operei (lucrările geografului antic Dicaearchus, ipoteza nostratică, erupţia vulcanului Toba etc.). Ar fi vorba de un episod din aventura limbajului uman aflat în perioada sa de emergenţă. Facultate umană prin excelenţă, acesta ar fi apărut ca urmare a unor fenomene naturale catastrofice care au silit fiinţa umană să coopereze în vederea supravieţuirii.

Suntem într-un timp preistoric destul de incert, probabil cu vreo 20.000 de ani în urmă, într­-o aşezare umană prăpădită, iar oamenii nu sunt (încă) înzestraţi cu limbaj, cel puţin nu cu cel vocal şi cu dublă articulare, aşa cum ne învaţă lingviştii de azi că e acest sistem de comunicare tipic uman. Cu toate astea, lucrurile sunt oarecum in statu nascendi: avem un vraci, Moru („Vindecătorul”) care creează cuvinte şi un tinerel, Krog, care ştie cele mai multe cuvinte din comunitate, dar nu vorbeşte. Comunicarea se bazează (deducem, căci nu ni se spune de-a dreptul niciunde) pe telepatie. Moru e un individ care vede cu claritate în viitor. El intuieşte avantajul formidabil pe care limbajul i l-ar asigura speciei umane în lupta cu catastrofele naturale, motiv pentru care îl expediază pe Krog într-o lungă călătorie pentru a lua legătura cu ceilalţi colegi întru ale şamanismului şi a-i convinge să dea drumul, cum ar veni, la cuvinte, să le înveţe tot omul:

- Porneşte într-acolo, îmi arătă el cu mâna spre Miazăzi. Iar după ce ajungi la o apă cum n-ai mai văzut niciodată, ia-o pe urma soarelui, spre Apus, şi ţine-o tot aşa. Ori de câte ori ai să dai de oameni, caută-i pe cei asemenea mie. Caută Vindecătorii. Caută-i şi spune-le... zi-le să-i înveţe şi pe ceilalţi cuvintele! şi spune-le şi vorbe din cele noi, din cele meşteşugite de mine. Învaţă-i cuvintele noi!
- Krog e mut, i-am spus cu mintea.
- Iar Moru e bătrân! – se înfurie Vindecătorul. Moru a început să uite cuvintele şi, la fel ca el, şi ceilalţi Vindecători, sunt sigur. Spune peste tot pe unde ajungi că a sosit vremea vorbelor, iar ceilalţi Vindecători vor înţelege.

Mostra de text de mai sus e, cred, reprezentativă pentru stilul întregului roman şi conţine mai toate manierismele textului (cu excepţia utilizării din abundenţă a interjecţiilor de tipul „of, of, of” pe care eroul principal le rosteşte la tot pasul, de zici că e în rolul unui interpret de romanţe din epoca preistorică). Caracteristică e şi referirea la sine prin intermediul persoanei a III-a („Krog e mut, i-am spus cu mintea) care pe mine, unul, m-a dus cu gândul la un episod din Seinfeld în care tipul respectiv de exprimare îi aparţine unui anume Jimmy. Acesta e un individ caraghios, al cărui talent la baschet reuşeşte să stârnească invidia lui George Costanza, care îi va şi imita de altfel pentru o vreme stilul de vorbire.

E drept că şi Krog e omul potrivit pentru misia asta măreaţă. ştie destule cuvinte, dar nu le poate rosti, e cam tăntălău şi naiv, dar poate tocmai din cauza asta nu-şi dă seama de cât de periculoasă e călătoria care i se propune. E, ca să aduc vorba de eroii unuia din compozitorii mei favoriţi, un fel de Parsifal („der reine Tor”) sau chiar un fel de Siegfried fără stimulentul Brünnhilde. E adevărat că avea şi Krog o drăguţă în sat, o anume Siloa, dar e o atracţie pur platonică. Krog pleacă la drum fără mari speranţe de a o cuceri vreodată.

De aici încolo romanul e şi simplu, şi complicat. E simplu, pentru că firul principal al acţiunii e liniar şi nu foarte sofisticat. Krog face înconjurul lumii şi are ocazia să cunoască neamuri felurite, amazoane, pigmei, oameni ai junglei şi ai deşertului, locuitori ai zonelor polare etc. E complicat, pentru că de fiecare dată apar sumedenie de episoade secundare şi mai ales personaje cu nume cam ca cele de care îşi bătea joc Pruteanu: Psara, Enkim şi femeia lui, Runa, Unu (copilul acestora din urmă), neamul Dogon, Aban (al cărui nume e ortografiat pe alocuri, probabil din ignoranţa unui corector... Alban), Tuni, Logon, Minos (sic!), Tek, Kikil, N’jamo, Barra şi mă opresc, istovit, aici, fără ca enumerarea să fie nici pe departe exhaustivă. Pentru Krog e o călătorie iniţiatică în toată regula, iar ceea ce pare să conteze, mai mult decât faptul că face cel mai lung voiaj al unui om de până la el, este maturizarea personajului, care îşi descoperă capacitatea de a stabili relaţii de puternică afinitate (cu Enkim sau Runa), de a înfrunta intemperiile şi vitregia unei geografii necunoscute sau de a-şi ucide inamicii în luptă, ba chiar de a-şi găsi o femeie cu care să procreeze. Nu e foarte clar dacă misiunea lui Krog e o reuşită pentru răspândirea limbajului, dar pe plan personal această Odisee preistorică fără Penelopa îl formează şi îi dă încredere în propriile forţe şi în valorile umane superioare. Cam ăsta ar fi „mesajul”, cam didacticist, e drept, al romanului. În cele din urmă Krog va reveni la ai lui şi va găsi o Siloa bătrână şi urâțită. Mi-am zis că e un twist din acelea pe care le folosesc mulţi autori SF şi că o să ni se bage pe gât o variantă a paradoxului gemenilor (Einstein), dar din fericire aflăm la ultima pagină a cărţii că îmbătrânise şi Krog.

Vindecătorul nu e, dacă reuşeşti să faci abstracţie de unele lungimi şi întortocheri nejustificare, o carte foarte rea. Sebastian A. Corn izbuteşte cu destulă dibăcie să mimeze naivitatea autentică a eroului principal, chiar dacă pe alocuri tiradele şi monologurile interioare ale acestuia, cu numeroase clişee, ajung să îl plictisească pe cititorul mai puţin răbdător. La fel de bine e posibil ca exact acest stil să-şi aibă admiratorii lui, dar în ceea ce mă priveşte nu sunt deloc sigur că mă număr printre ei.

      Fact checking
Cartea e foarte incitantă prin trimiterile (implicite) la o mulţime de chestiuni teoretice care îi frământă pe lingvişti. Multora încă nu li s-a dat de cap.
  • Bine ilustrată e teza (din fericire demult depăşită de stadiul actual al cercetărilor, dar pe care gândirea personajelor pare s-o favorizeze) că limba e o colecţie de etichete care se aplică unor lucruri (obiecte, fenomene, concepte).
  • Găsim şi clişee din cele mai răspândite în publicul profan, cum ar fi ideea că limbile eschimoşilor au foarte multe cuvinte pentru a desemna felurite tipuri de zăpadă. Slavă Domnului, nu am găsit nicio trimitere la ipoteza Sapir-Whorf.
  • În general, scriind această carte, autorul pare să îmbrăţişeze o viziune behavioristă asupra originii limbajului (limbajul ar fi apărut, în ultimă instanţă, ca reacţie la stimuli şi tot pe o bază reactivă s-ar fi dezvoltat). Viziunea, care e şi parţial evoluţionistă, e contrazisă de cercetările din ultimii 10-20 de ani. Pentru o trecere în revistă a principalelor probleme şi a teoriilor care se bucură de credit printre specialişti, cei interesaţi de subiect pot parcurge cu folos volumul coordonat de Maggie Tallerman, Language Origins: Perspectives on Evolution (Oxford, 2005) sau cartea lui Wolfgang Wildgen, The Evolution of Human Language: Scenarios, Principles and Cultural Dynamics (John Benjamins, 2004).
  • Pe alocuri problemele de care se ciocneşte Krog par instanţieri destul de neinspirate ale unor dificultăţi din zona semanticii cognitive înrudite cu cele ilustrate de Umberto Eco în Kant şi ornitorincul (a se vedea întâlnirea personajului cu hipopotamii sau rinocerii).
  • Aşa-zisa ipoteză nostratică, potrivit căreia există o singură limbă-mamă din care se trag toate celelalte, e pusă la îndoială de majoritatea cercetătorilor serioşi din zilele noastre. Adepţii ei hard core (deşi adesea vocali şi activi) se bucură de puţin credit în lumea academică contemporană.

Niciun comentariu: