joi, 19 iulie 2012

Aventuri cu Tică şi Rică (III)


Rămăsesem dator încă de prin iarnă cu câteva rânduri despre ultima parte a trilogiei cu Tică şi Rică a lui Leonid Petrescu, Tică şi Rică în ţara imposibilului (Editura Tineretului, 1966). Despre primele două cărţi am scris aici şi aici. De data asta, autorul nu îşi propune o temă nouă, ci reia subiectul din Tică şi Rică în dezacord cu ştiinţa (1958), unde cei doi copii certaţi cu învăţătura sunt aruncaţi într-un teritoriu straniu, în care nu funcţionează legile naturii aşa cum ar trebui ele cunoscute din manualele şcolare. La fel şi aici. şi tot la fel, băieţii sunt însoţiţi pas cu pas de un misterios Vrăjitor, unul bun şi atotcunoscător, dar eminamente laic, adept convins al explicaţiilor materialiste.

Recrutarea (ca să vorbesc în termeni conspirativi) se face în compartimentul trenului care îi duce pe prieteni într-o banală vacanţă la Buşteni. Vrăjitorul îi invită la aventură cu argumente utilitariste, fără să abandoneze niciun moment morga de Peştaloţiu serios, deşi sintaxa discursului mai şchiopătează:

- Aşadar, băieţi – începu Vrăjitorul să le vorbească, cu glasul lui de bas – pare-se că încă nu aţi aflat că fizica, chimia şi alte ştiinţe sunt necesare la fiecare pas, în orice situaţie. Că atunci chiar când ţi se pare că ceea ce faci nu are nici în clin nici în mânecă cu legile lor, ştiinţa este totuşi mereu prezentă.

Ceea ce s-a schimbat de la prima carte încoace e atitudinea copiilor, care de data asta sunt dornici să înveţe, nu-şi mai afirmă cu mândrie ignoranța şi au lăsat la o parte atitudinea suficientă. Ei au adoptat implicit deviza „Să ştim”, care dă şi titlul colecţiei în care a apărut cartea. ţara imposibilului e organizată pe principiul unui parc de distracţii. Vizitatorii primesc la intrare un ghid care le permite să aleagă traseele pe care vor să le parcurgă, în realitate domenii în care sunt suspendate legile domeniului ştiinţific respectiv:

Traseul 1: Nu ne pasă de electricitate. – Jos centimetrul şi gramul! – Ce-ţi trebuie magnetismul?
Traseul 2: Ne lipsim de pârghii. – Adio, legea lui Arhimede! – La revedere, domnule Bernoulli!
Traseul 3: Habar n-am de hidrodinamică! – N-am ce face cu chimia. – Să renunţăm la catalizatori...
Traseul 4: Fenomenele frecării nu sunt pentru noi. – Legile căldurii ar putea lipsi.
Traseul 5: ... şi lista continua aşa mai departe.
- Ei, v-aţi hotărât? făcu mustăciosul.
- Eu zic s-o luăm metodic. Începem cu primul traseu şi, pe urmă, vedem noi ce se întâmplă, propuse Tică.
- Perfect! zise Rică.

Distopia lui Leonid Petrescu e bazată pe o idee destul de des exploatată în literatura educativă, aceea de a construi o lume ficţională în care legile ştiinţelor nu funcţionează, iar eroii simt pe pielea lor cum e. Am avut ocazia nu demult să vedem la lucru acest mecanism în povestea Liei Gheraskina, În ţara lecţiilor neînvăţate (vezi aici). Pe traseul 1, Tică şi Rică constată cât de greu e de trăit într-un spaţiu în care obiectele se electrizează şi se magnetizează contrar obişnuinţei sau în care te pomeneşti deodată redus la dimensiunea câtorva microni. E amuzantă întâlnirea băieţilor cu un protozoar (vorbitor şi destul de simpatic, de altfel) care le apare ca „un balaur înspăimântător, înalt cât doi elefanţi”:

Rică îşi încheie haina şi se înclină ceremonios:
- Rică, zise el.
- Protozoar – zise balaurul, aplecându-se la rându-i. Încântat. Aş vrea să vă propun ceva.
- Să auzim.
- Urcaţi-vă deasupra mea şi o să vă conduc prin diferite locuri interesante din lumea micronilor.

Incursiunea în domeniul fizicii violate continuă cu păţanii ce implică obiecte uzuale care nu funcţionează, pentru că se bazează pe legile pârghiilor, principiul lui Arhimede sau pe legea lui Bernoulli. Chimia nu are parte de prea mult spaţiu, dar aflăm cum ar fi viaţa fără catalizatori sau fără respectarea legilor soluţiilor. Ultimul traseu, cel în care sunt încălcate legile frecării şi ale căldurii, constituie variaţii (destul de supărătoare) ale unor pagini din Tică şi Rică în dezacord cu ştiinţa. În fine, aventura se încheia printr-o raită cu maşina timpului (cea din cartea lui Wells), ocazie cu care băieţii fac cunoştinţă cu mari savanţi (Faraday, Newton), întâlnesc un alchimist şi un locuitor al vechii Atene, ba chiar şi un om din Neanderthal. Asta desigur până să se trezească din nou în compartimentul de tren în care începuse totul.

În comparaţie cu primele două  cărţi ale ciclului, Tică şi Rică în ţara imposibilului e practic neideologizată. Nu există niciun element care să amintească de ideologia dominantă a epocii, poate cu excepţia termenului „tovarăşe” cu care i se adresează băieţii pilotului unui avion care nu pornea (pentru că nu funcţiona legea lui Bernoulli, desigur). Mi-e greu să spun totuşi în ce măsură ar gusta această carte copiii anului 2012, deşi ilustraţiile sunt destul de atrăgătoare. 

Niciun comentariu: