luni, 23 iulie 2012

☺☺☺ Răzvan Rădulescu – Teodosie cel Mic


Apucându-mă să citesc Teodosie cel Mic, romanul lui Răzvan Rădulescu apărut la Polirom în 2006, am avut în fine senzaţia că am dat peste o carte la a cărei copertă merită să te uiţi, ba chiar cu atenţie şi de mai multe ori. Nu neapărat pentru că ar fi cine ştie ce realizare grafică excepţională, ci pentru informaţiile utile pe care le conţine. E vorba de o hartă a spaţiului imaginar pe care ni-l propune autorul, un fel de Românie întoarsă (geograficeşte) pe dos, în care Mureşul curge pe la sud şi are ca afluent Prutul, Oltul şi Neajlovul, ba chiar şi Dâmboviţa se varsă într-un imens Lac Rece aflat în centru. Pe lângă toponime familiare (Bucureşti în primul rând), avem o aşa-zisă Vale a Căpercilor, o Căpşunărie şi o Ciupercărie, un canal care leagă Lacul Rece de Marea Noastră şi tot felul de asemenea bazaconii.

Nu-s mai prejos nici entităţile care populează acest teritoriu. În vârful piramidei stă (în teorie, pentru că în realitate puterea lui e mai mult simbolică) Teodosie cel Mic, copilul moştenitor al tronului, vegheat îndeaproape de Pisicâinele Gavril, mentor şi regent de facto. În jurul lui Teodosie se joacă frenetic tot soiul de jocuri având ca scop acapararea puterii, în care se implică alte personaje fistichii precum Oliviu, Somnul protector, un peşte pitoresc şi un fel de baron local care îşi are reşedinţa pe fundul Lacului Rece şi care se deplasează pe uscat cu un acvariu de voiaj. Alţi baroni locali mai mult sau mai puţin implicaţi în evenimente sunt Bufniţa Caliopi, cultivatoare de căpşuni şi rivală prin tradiţie a Minotaurului Samoil, crescătorul de ciuperci. Mai toată lumea mişună şi conspiră, ba furnicile violet, ba cele verzi, ba maleficul duce Otto, al cărui domeniu se află departe în nord (sau sud?) şi care construieşte sumedenie de aparate diabolice.

Nu lipsesc scenele de capă şi spadă, luptele şi bătăliile sângeroase, răsturnările de situaţie, luările de prizonieri, întâmplările burleşti. Ca orice autor postmodern care se respectă, Răzvan Rădulescu nu se ia prea în serios şi practică în permanenţă jocul parodic, pastişa controlată şi referinţele textuale mai mult sau mai puţin explicite, cu trimiteri de la scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung până la Contele de Monte Cristo (însuşi numele romanului şi al personajului principal trimit la scrierea atribuită lui Neagoe Basarab). Tot în manieră postmodernă, autorul intervine uneori brutal în naraţiune, chipurile pentru a clarifica lucrurile, pentru a-i „explica” cititorului care îi sunt intenţiile sau pentru a da în vileag o „corespondenţă” cu editorul care îi impune anumite constrângeri. Nimic nou sub soare de altfel.

Teodosie cel Mic e construit pe tipicul unui basm modern, unde efectul asupra cititorului este în mare măsură obţinut din tensiunea dintre ciudăţenia aparentă a alcătuirii unor personaje şi naturaleţea cu care ele se comportă sau se exprimă. Apariţii bizare, demne de Urmuz (sau de Istoria ieroglifică), Pisicâinele sau Somnul protector vorbesc ca şi cum ar fi fost luaţi dintr-un cartier bucureştean al vremurilor noastre. Spaţii îndeobşte familiare locuitorilor mai vechi ai Capitalei (precum celebra cofetărie Lămâiţa de peste drum de Liceul Lazăr) devin locuri cu dublă funcţie, mundană şi magică, sedii ale unor întâmplări ciudate, iar coborârea lui Teodosie într-o scorbură seamănă izbitor cu voiajul lui Alice prin vizuina iepurelui. Sunt procedee de altfel intens exploatate în proza contemporană (le foloseşte în bună măsură şi T. O. Bobe în Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, vezi aici). 

Răzvan Rădulescu ţine în mână remarcabil de bine toată această ţesătură complicată. Limbajul e de un firesc notabil, dialogurile sunt alerte, pasajele narative alternează cu fragmente de scrisori trimise de conspiratori sau rapoarte militare (cam cum procedase de altfel autorul şi în precedentul său roman, Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane, vezi aici). Dintre procedeele de limbaj se detaşează construcţiile de tip portmanteau (Pisicâinele, căpercile – din căpşune + ciuperci etc.) În vreme ce nimeni nu le poate contesta un anume coeficient de charm, asemenea mecanisme riscă să devină obositoare. Paradoxal, e posibil ca tocmai aceasta să fi fost şi intenţia romancierului, care va fi dorit să scrie un roman în care personajul central să nu fie un erou anume, ci Mecanica însăşi – o mecanică a formei şi a expresiei deopotrivă. În sensul acesta, Teodosie cel Mic e un roman seicento, căci secolul al XVII-lea e prin excelenţă secolul mecanicii şi mai puţin o parodie a moravurilor şi vieţii politice româneşti.

Blogul acesta împlineşte azi cinci ani de existenţă. E o vârstă respectabilă şi la scala unei vieţi de om ar fi probabil echivalentă cu 50-60 de ani, fără ca asta să însemne în sine că e un lucru bun sau rău.

10 comentarii:

Vania spunea...

La mulţi ani!

Micawber spunea...

@ Vania

Multumesc.

Dinu D. Nica spunea...

Chiar admițând că nu constituie, neapărat, un lucru bun sau rău, cinci ani tot înseamnă ceva. La cât mai mulți!
Dinu D. Nica

Micawber spunea...

@ Dinu D. Nica

Sunteti amabil, multumesc!

magda spunea...

la multi ani!
si sa ne scrii intr-o zi despre acea carte de cinci stele.

dragoş c spunea...

la mulți ani, colega! :)

Micawber spunea...

@ dragos c.

Multumiri si aceleasi urari si dvs.

Micawber spunea...

@ magda

Multumesc - cinci stele mai bine la bauturi.

dragoş c spunea...

îmi place că aţi cotat cartea mai puţin decât muzici si faze pe care-o citesc acum si care m-a extaziat.
si cand vad ca se vorbeste mai mult de teodosie mai mult decat de cealalta, ma oftic. :)

Micawber spunea...

@ dragos c

Traim in plin paradox. Din cate am vazut pe internet, cartea lui R, Radulescu e laudata si raslaudata, dar dai cu tunul s-o gasesti de cumparat. Ca mie mi-a placut, poate, mai putin decat altora si ca am gasit-o - culmea - mai putin originala e o alta poveste.

Muzici si faze a avut, dupa cum am mai explicat, un destin ingrat in care se poate sa-si fi bagat coada si proasta difuzare/expunerea slaba autorului.