vineri, 31 mai 2013

A. Gaidar - Piatra cea fierbinte

„Nu aveam decât paisprezece ani când am intrat în Armata Roşie”, mărturiseşte scriitorul sovietic pentru copii Arkadi Gaidar (1904-1941) în textul intitulat Autobiografie care încheie volumul de povestiri Piatra cea fierbinte (Editura Tineretului, 1961). Cu asemenea precocitate, nu e de mirare că la douăzeci de ani, când a fost trecut în rezervă, tânărul militar era comandant de regiment. Cei interesaţi de problemele psihologiei artei vor găsi probabil destule elemente biografice relevante pentru opera autorului, plină de episoade de glorificare a sus-pomenitei armate, văzută aproape ca un element supranatural, ca o forţă de natură să asigure invincibilitatea statului sovietic recent instaurat. „[...] Puterea Sovietică e vie, trăieşte, şi nimeni, tovarăşi, n-o să-i poată face nimic!”, mai spune Gaidar în Autobiografie, şi era greu de contrazis la vremea aceea.

Textele din Piatra cea fierbinte, ai căror eroi sunt copii nu mai mari de 10-11 ani, sunt de două categorii. E vorba mai întâi de întâmplări narate realist, luate, cum ar fi, din viaţă, relativ disparate, însă legate între ele prin ubicua prezenţă a Armatei Roşii. Suntem în primii ani de după revoluţia bolşevică, războiul civil care a urmat e încă în curs sau abia s-a terminat, iar elementele alb-gardiste, încă capabile de isprăvi neplăcute, se cer anihilate. În Adăpostul numărul patru, trei prichindei de la ţară (Kolka, Niurka şi Vaska), alături de Isaika, amicul lor din Moscova, nimeresc în joacă într-un poligon de trageri al Armatei Roşii. Nu numai că nu au parte de o (perfect plauzibilă) experienţă traumatizantă, ci sunt luaţi sub aripa lor protectoare de militarii sovietici binefăcători. Ceaşca albastră îi are ca eroi pe povestitor, care închiriază o vilă lângă Moscova (celebra „dacea” sovietică) pentru a petrece un sfârşit de vară cu soţia (Marusia), şi fetiţa de şase ani şi jumătate (Svetlana). O ceartă trecătoare provocată de spargerea unei ceşti din cămară desparte pe moment familia, iar tatăl şi fiica explorează împrejurimile. Desigur, ei dau peste veşnicii soldaţi aflaţi la manevre, oameni blânzi şi iubitori, care îi dau copilului bomboane în formă de ghindă.  Nu e surprinzător că Svetlana născoceşte un cântecel oarecum dadaist, dar tematic:

Hei!... Hei!...
N-am spart noi ceşcuţa cea albastră,
Nu!... Nu!...
Peste câmp trece Armata Roşie,
Dar noi ne-am dus în grădină după morcovi.


Fum în pădure e povestea de-a dreptul eroică a lui Volodka, un băiat care ajută la salvarea aviatorului Fedoseev, al cărui avion fusese doborât de trei „oameni răi” care dăduseră foc pădurii pentru a distruge şi uzina din apropiere. Mitul sabotorului malefic, neutralizat prompt cu ajutorul tinerilor, e de altfel omniprezent în literatura sovietică şi a ţărilor satelite (vezi, la noi, Marea bătălie de la Iazul Mic de Octav Pancu-Iaşi, despre care am scris aici). Finalul povestirii, neaşteptat pentru cititorul de azi, e relevant: Ce se lucrează în această uzină [cea salvată de la sabotaj], noi nu ştim. Şi chiar dacă am şti, n-am spune-o la nimeni, decât unui singur om: tovarăşului Voroşilov. Numele mareşalul Voroşilov (1881-1969), figură legendară a Armatei Roşii, apare de altfel de mai multe ori în opera lui Gaidar.


Două din piesele din volumul de azi au toate caracteristicile basmului. E vorba de basme moderne, cu mesaj puternic ideologizat, care păstrează totuşi multe din elementele structurale ale speciei respective, cu arome specifice din folclorul rus. În Secretul militar, forţele reacţionare, aflate sub comanda Burghezului cel Mare, asaltează teritoriul recent eliberat. Când totul pare pierdut, se ridică la luptă un băiat numit Malciş-Kibalciş. Capturat şi torturat de inamic, el nu trădează secretul militar, devine martir al cauzei şi, după moarte, i se pune pe mormânt un mare steag roşu. 


Celălalt basm e Piatra cea fierbinte, o poveste plină de oameni înţelepţi, imuni la tentaţii omeneşti cărora le-ar sucomba mulţi din semenii noştri. Ivaşka, un băiat de opt ani, cam netot şi slab la carte, găseşte lângă o mlaştină o piatră ciudată, albastră şi fierbinte, pe care stătea scris că cel care o va căra până în vârful dealului îşi va recăpăta tinereţea şi-şi va putea lua viaţa de la început. Ivaşka, foarte mic şi de altfel repetent, n-are niciun interes să-şi ia viaţa de la capăt, dar e uimit să constate că paznicul livezii colhozului, un moşneag sărit de şaizeci de ani, n-are nevoie de aşa ceva. Motivul e foarte simplu de priceput: e mulţumit de viaţa lui nouă, în Uniunea Sovietică, şi nu vrea să se întoarcă la traiul greu din regimul ţarist. Alături de frica de ridicul, acesta e de altfel principalul motiv invocat şi de alţii pentru refuzul de a se bucura de binefacerile pietrei fierbinţi.



Marcate puternic de factorul ideologic, impregnate câteodată de un aer manipulator irespirabil, povestirile lui Gaidar au totuşi părţi frumoase, cu potenţial atractiv pentru copil. Prozatorul ştie să istorisească, iar atmosfera e pe alocuri feeric-magică precum cea din filmul Siberiada. Cu atât mai nocivă pentru micii cititori din anii 1930 apare propaganda strecurată printre rânduri sau afişată strident. Cei interesaţi de temă vor aprecia probabil volumul Politicizing Magic: An Anthology of Russian and Soviet Fairy Tales editat de Marina Balina, Helena Goscilo şi Mark Lipovetsky (Northwestern University Press, 2005). Ar fi totuşi nedrept să vedem în Gaidar un simplu activist cultural-ideologic. Omul credea cu convingere în „cauză”, iar în 1941, când a început războiul, s-a alăturat unor formaţiuni de partizani şi a căzut în luptă, deşi putea avea parte de un post călduţ în spatele frontului. Ediţia românească a povestirilor lui Gaidar este ilustrată, într-un stil amintindu-l pe cel rusesc tradiţional, de Coca Creţoiu.












Niciun comentariu: