marți, 16 iulie 2013

☺☺☺ [ed. Dan Gulea] I.L. Caragiale - Titircă, Sotirescu C-ia

Foştii elevi silitori îşi mai amintesc că I.L. Caragiale avea în proiect o comedie în prelungirea Nopţii furtunoase şi Scrisorii pierdute, ba cei cu memorie bună îşi aduc aminte şi că aceasta urma să se numească Titircă, Sotirescu  C-ia. Piesa a rămas în stadiul de crochiu, deşi autorul a fost bântuit mulţi ani de ideea scrierii ei. Volumaşul editat de Dan Gulea la Paralela 45 (2012) reprezintă o ediţie critică a fragmentelor de text care s-au păstrat. La manuscrisele accesibile până acum cititorilor (publicate de Zarifopol, Cioculescu, Masoff etc.), cartea de faţă adaugă în versiune integrală unul inedit, provenit de la un muzeu prahovean. Efortul editorului e remarcabil, iar acribia sa, pe măsură, în ciuda unor mici scăpări imputabile probabil editurii, care, ca de obicei, nu-şi dă multă silinţă.

Desigur, pe cititorul obişnuit nu îl interesează prea mult detaliile filologice şi îi e indiferent dacă dramaturgul a făcut cutare însemnare pe recto sau pe verso, cu creionul sau cu peniţa sau dacă a mâzgălit vreun desen pe pagină. El e mai interesat de cum ar fi putut să arate piesa, de personajele şi acţiunea acesteia, dar trebuie să se mulţumească cu destul de puţin. În ciuda unei gestaţii de mai mulţi ani, proiectul rămâne într-un stadiu destul de vag, cu bruioane nefinisate. Personajele ar trebui să ne fie în bună măsură cunoscute, deşi ele diferă întrucâtva de la un manuscris la altul. Ideea de bază ar fi fost să fie surprins un moment ulterior cu 20-30 de ani celui din O noapte furtunoasă, acţiunea fiind plasată undeva la mijlocul primului deceniu al secolului trecut. Jupân Dumitrache Titircă a ajuns mare proprietar, la fel şi „credinciosul” său Chiriac, Ipingescu e prefect, în câte un manuscris se iţeşte Caţavencu sau un Rică Venturiano. Chiriac ajunge în postura Dumitrache din Noaptea furtunoasă, adică încornorat. Le regăsim (îmbătrânite) pe Veta şi Ziţa, dar apare şi noua generaţie de dame, mai rafinate, dacă nu mai morale, reprezentată de Pulchérie, soţia lui Chiriac sau Niniche, fiica Vetei, posibil concepută cu Chiriac. Obrazele şi acţiunea sunt greu de sistematizat într-o postare scurtă, căci e vorba de mai multe versiuni diferite.

Activ şi încrezător în succes, Caragiale adoptă o strategie de marketing bazată pe teasing, dă interviuri, pregăteşte terenul pentru piesă, dar n-o încheagă niciodată. Nu în mod diferit procedase cu ocazia Nopţii furtunoase (ne spune D. Teleor în Anecdotele... sale, vezi aici), atâta că de acea dată finalizase textul. Dacă Titircă... ar fi fost sau nu la nivelul creaţiilor dramatice anterioare e o întrebare în bună măsură interzisă specialistului. Cu toate acestea, cititorul laic şi-o poate îngădui şi poate bănui că răspunsul e mai degrabă negativ. Puţinele dialoguri cristalizate par reluări ale unor succese din piesele vechi:

Rică: Dă-mi voie... asta poate fi din punctul de vedere al d-voastră.
Susţin însă...
- Însă ce?
- Însă... (după multă reflecţie): dă-mi voie, noi zicem aşa: ori aveţi dreptate, ori n-aveţi dreptate, din această dilemă nu puteţi ieşi!

Vâna creatoare a lui Caragiale pare să se fi epuizat, iar persistenţa în acest proiect ar putea fi expresia incapacităţii de a recunoaşte un adevăr dureros. Tot Teleor face aluzie la secarea creativităţii scriitorului în ultimii ani de viaţă. El scrie în 1910 despre scriitorul aflat la Berlin: „Nenea Iancu a fost sortit să fie auditiv, şi el îşi caută acum eroii vrând să-i auză. Această căutare ţine cam de mult şi mi se pare că ori Caragiale a cam început să aibă auzul slab, ori că eroii lui sunt surdo-muţi.” Acestea rămân desigur ipoteze, dar nu (ni) le putem refuza.


În fine, un cuvânt de bine despre pentru efortul lui Dan Gulea, care a adăugat la materialul primar un aparat critic minuţios, precum şi o colecţie de mici studii asupra lumii caragialiene din acest proiect scenic (expoziţia jubiliară din 1906, duelul, telefonul etc.). Editorul a dat dovadă de inspiraţie incluzând la sfârşitul volumului texte proprii, referitoare la alţi autori aflaţi, formal sau în privinţa fondului creaţiei, în prelungirea operei lui Caragiale (Duiliu Zamfirescu, Camil Petrescu, Lucian Pintilie, Paul Georgescu, George Genoiu). 

Niciun comentariu: