marți, 2 iulie 2013

☺☺ Adina Dabija - Şaman

Nu e musai să-i dăm crezare lui Balzac, care spune că autorul nu inventează niciodată nimic, dar probabil că aserţiunea e un pic adevărată măcar în cazul romanului Şaman de Adina Dabija (Polirom, 2013). Falsă sau nu, zicerea francezului ar trebui să-l lase indiferent pe cititor, pe care ar trebui să-l preocupe numai măsura în care cartea e bună sau proastă. Zis şi (oarecum) făcut. Autoarea ne propune o scriere în aparenţă autobiografică, în care o tânără din România postdecembristă îşi face ucenicia (amoroasă, spirituală, profesională) şi dă piept cu prezentul, dar şi cu propriile amintiri dintr-o copilărie miraculoasă trăită într-o localitate ardelenească (Măgina).

Eroina are parte de o traiectorie în aparenţă banală, cu studii universitare într-un oraş de provincie, stagiu în presa bucureşteană presărat cu picanterii şi portrete de inşi din fauna care mişună prin locurile cu pricina (Gălăţanu sau Teo Haiduc, cei „buni”, dar şi inevitabilii satrapi locali). E un prilej pe care scriitoarea îl găseşte nimerit pentru a şarja, la limita anecdoticului, prin confecţionarea unor „fişe de observaţie” numerotate, care vin întrucâtva ca nuca în perete în raport cu ansamblul. Poveştile de dragoste (cea feciorelnică, cu Dodo, dar şi unele mai lipsite de sfială, precum cea cu Ştefan, om însurat, candidat la rolul de bad guy) se consumă fără foarte multe complicaţii.

„[A]ltele am eu în sufletul meu” ar zice probabil Adina Dabija, alături de onestul Pristanda. Mai mult decât dosarul experienţelor mundane ale unei femei tinere, Şaman-ul se va fi dorit consemnarea unui itinerariu iniţiatic care o poartă pe protagonistă de la Măgina până hăt, departe, în nordul îngheţat al Canadei. Găsim pe alocuri ecouri din Honigbergerul lui Eliade (vezi evocarea aventurii învăţatului ungur Körösi Csoma Sándor, deschizător de drumuri în Tibet), dar şi multă vorbărie cu pretenţii, formulări sentenţioase („neiubind pe nimeni am început să iubesc”), o teorie a poeziei cu analogii în metabolismul celular şi multe, multe clişee:

Ne dădeam în grabă jos la staţia lui şi ne repezeam ca nişte animale flămânde pe scări. Nu mă linişteam decât când îi simţeam sexul zbătându-se, tandru şi sălbatic, între măruntaiele mele. Apoi adormeam obosiţi şi bolnavi unul în braţele celuilalt. Adesea ne trezea telefonul lui Ingrid. Pe fondul conversaţiei lor în germană, din care eu nu pricepeam o iotă, mă îmbrăcam, îmi aprindeam o ţigară şi plecam sau, mai bine zis, mă târam, cu inima zdrobită, spre staţia de tramvai.

şi evocări de entităţi evanescente care sfârşesc prin a plictisi:

Am amuţit, pentru că prin faţa ochilor mei a defilat un fel de nălucă de abur care a rămas suspendată în faţa ochilor mei până am clipit. Era ca o ţesătură foarte delicată de abur, rotund, cu nişte imperfecțiuni, găuri, adâncituri şi excrescenţe, unele mai luminoase, altele mai întunecate, care palpita în jurul unei lumini. Pentru o secundă, mi-a fost dat să-mi văd forma sufletului. În acelaşi moment năluca s-a tradus instantaneu în limbaj senzorial, arătându-mi-se pe dinăuntru şi pe dinafară în acelaşi timp. M-a traversat un fior care mi s-a scurs din piept spre centrul pelvisului, înşurubându-se înăuntru, în centrul ancestral al fiinţei mele, cel de dinainte de a mă naşte, ducându-mă într-un timp imemorial, pe care l-am văzut şi l-am uitat simultan.


Aventura canadiană, care alcătuieşte ultima treime a volumului, nu-i mai bună decât restul cărţii şi diferă de el mai ales prin personajele ciudate introduse cu largheţe (rusul Ivan, vagă pastişă dostoievskiană, înţeleptul Père Joseph sau Jean-Claude, unul din vârfurile unui triunghi amoros pe care eroina nu-l poate rata). Avem parte de o aproape permanentă pendulare între presupusul plan al realităţii şi unui al ficţiunii fantastice, dar prozatoarea nu reuşeşte să fie decât arareori imprevizibilă. Un Paulo Coelho feminin, ar putea remarca unii din cititori. Da, dar măcar brazilianul are geniu comercial, ar zice alţii. Şaman-ul Adinei Dabija e o carte mediocră, care ratează puţine din poncifurile care minează literatura contemporană.  

5 comentarii:

Stefania spunea...

Recomand o carte atractiva nu numai datorita titlului, dar mai ales problemelor existentiale puse, si nu numai.
Romanul se numeste Mireasma trandafirilor salbatici, de Sorina Popescu

http://www.librarie.net/carti/189247/Mireasma-trandafirilor-salbatici

Wilkins Micawber spunea...

@ Stefania

Va multumesc pentru comentariul dvs. perfect incadrabil in categoria "nuca-n perete".

Stefania spunea...

Ce anume se incadreaza in categoria "nuca in perete"? Se scrie cumva in articolul de fata despre avioane supersonice si eu nu m-am prins?

Pe un blog in care se vorbeste despre beletristica, n-am facut decat sa vin si eu cu o propunere de carte. Cat despre recenzia cartii Adinei Dabija, ce pot sa spun decat ca este realizata foarte bine. Asta asteptai sa spun?

Wilkins Micawber spunea...

@ Stefania

De fapt va facusem un compliment, dar dvs. (in mod cu totul regretabil) nu l-ati receptat ca atare :)

Eu insa l-am primit cu mare placere pe al dvs. si va multumesc.

Anonim spunea...

Am citit de curand acest roman forte bine primit de critica. Am fost surprins cat de multe clisee a putut a utilizeze tanara scriitoare. Am avut impresia ca aceste critici pozitive mizau poate pe un viitor roman, mai putin teribilist.