marți, 9 iulie 2013

D. Teleor - Anecdote despre mari personalităţi române

A apărut anul trecut la editura Saeculum Vizual [sic] volumul lui D. Teleor Anecdote despre mari personalităţi române. E vorba de o culegere de texte cu caracter spiritual-memorialistic publicate de autor, care era din aceeaşi generaţie cu aşa zişii mari clasici (1858-1929), în volume sau prin periodicele vremii. Om inteligent şi plin de vervă, mereu cu replica la purtător, cu studii medicale neterminate fără multe regrete, Teleor face parte din categoria autorilor pentru care epitetul „minor” nu e în mod necesar o ocară. De altfel, după cum observă şi îngrijitorul ediţiei, divinizatul G. Călinescu i-a consacrat în Istoria... lui un spaţiu de care nu se bucură autori cu mai multă notorietate.

Din anecdote, partea leului le revine „marilor personalităţi” precum Cuza (dar şi Carol I!), Eminescu şi Caragiale, printre picioarele cărora se strecoară câte un C. A. Rosetti, Heliade-Rădulescu, Kogălniceanu, Creangă sau azi uitaţii Pelimon, Teofil Frâncu, N. Nicoleanu, Alexandru Hrisoverghi etc. etc. Unele din întâmplările redate ar proveni din experienţa directă a prozatorului, altele, din relatările unor contemporani. Oricum, distanţa istorică era foarte mică, ceea ce nu garantează, desigur, obiectivitatea. Indiferent care e adevărul despre episoadele prezentate anecdotic, ca istorioare cu poantă, Teleor are mult spirit şi ştie să povestească. Trebuie să fi făcut parte din categoria celor care ştiu să spună bancuri.

Multe din anecdotele despre Cuza ies din sfera stereotipurilor patriotice cultivate sârguincios în şcoală. Sigur că nu lipsesc călătoriile incognito ale domnitorului, demascările celor care umblă cu ocaua mică, ale funcţionarilor venali şi/sau incompetenți din noul stat român, dar lor li se adaugă şi bucăţi care nu fac un secret din caracterul corupt al regimului cuzist sau din tendinţele dictatoriale ale conducătorului. Detaliu interesant: când e pus să vorbească, Cuza o face de cele mai multe ori cu un neaoş (şi foarte plauzibil) accent moldovenesc. Este, oricum, un Cuza mult mai uman decât cel pus să rostească vorbe mari cu accent literar în montările teatrale patriotice.

Cel mai consistent calup de texte îi este consacrat lui Caragiale, cu care autorul a fost coleg la mai multe publicaţii şi pe care l-a cunoscut bine. Câteva din bucăţi sunt remarcabile şi aduc cu momentele sau schiţele eroului lor. În Din voiajurile lui Caragiale ni se reproduce o discuţie în care dramaturgul povesteşte - chipurile - o întâmplare trăită într-un vagon tren, pe ruta Odessa-Chișinău, în care jumătate din persoane erau „convenabile”, jumătate, „nihilişti”:

- După ce-i cunoşteai că erau nihilişti?
- Măi dar înapoiat mai eşti! Păi nihiliştii se cunosc foarte uşor. Au semnele lor. Şi cum îţi spun, jumătate vagonul era plin de nihilişti care ţipau, cântau, fumai, scuipau, înjurau. Îndată ce mă văzură pe mine, începură: „Uite Caragiale! Caragiale! Caragiale! Ăla care a făcut Scrisoarea pierdută!”
- Dar de unde ştiau nihiliştii româneşte?
- Erau din Basarabia. Români basarabeni.
- Dar de unde te cunoşteau?
- Măi, dar prost eşti! Păi eu sunt mai cunoscut în Petersburg decât în Bucureşti! În capitala Rusiei mă arăta lumea cu degetul: uite ăla e autorul Nopţii furtunoase, al Scrisorii pierdute! Eu sunt foarte citit în Rusia.

Dincolo de umorul cu nuanţe absurde, reţinem talentul de născocitor al memorialistului, dar şi capacitatea sa de a crea dialoguri fireşti şi cu nerv. Încă un detaliu care nu se potriveşte cu ce ni se pune de regulă în vitrină: lui Caragiale nu i-ar fi plăcut să i se spună „Iancu”, ci ar fi preferat adresarea ceva mai cosmopolită cu „Jean”. Anecdotele „caragialeşti” sunt şi cele mai complexe din punct de vedere narativ şi stilistic. Ele au elemente de oniric şi fantastic şi au câteodată un aer destul de modern.

Numeroase şi variate, Anecdotele... lui Teleor nu plictisesc niciodată şi pot constitui o lectură care să-l mai scoată pe cititor de pe şoseaua mult prea bătătorită a literaturii de uz şcolar, îndreptându-l spre căi secundare nu lipsite de farmec. Păcat de neglijenţa totală de care a dat dovadă editorul. În text s-au strecurat multe şi grave greşeli de tipar, coperta e jalnică, paginile sunt înţesate de vignete stupid. Mai mult n-au putut, pare-mi-se.

Un comentariu:

dragoş c spunea...

dar unde-s bulinele?