marți, 20 august 2013

☺☺ Adrian Buzdugan - Citadela de fier

Citadela de fier de Adrian Buzdugan (Tracus arte, 2012) e un galimatias destul de simpatic, de factură SF/fantasy (că tot nu-s priceput la taxonomii), dar în care autorul va fi avut ambiţii estetice mult mai mari decât îngăduie îndeobşte limitele genului. Suntem într-o lume vădit distopică, într-un viitor neprecizat, în care geografia politică s-a contorsionat fără a se detaşa cu totul de toponimia familiară nouă, cu o Novomoldavie, un Ţinut Transilvan şi o Valahie Mare, dar şi cu o Europă Centrală condusă de un guvernator şi - moţ peste toate - cu un fel de Federaţie  supranaţională. Sistemul pare opresiv, e criză (iată că totuşi lumea nu s-a schimbat din cale-afară de mult!), există un Conducător detestat şi detestabil, avem şi un erou-narator care ni se înfăţişează sub pseudonimul de „ligru”. E, ni se explică, un „nume de cod”, pentru că omul participă la o conspiraţie îndreptată împotriva Conducătorului, în care îi revine rolul de a-l asasina pe acesta. Am zice că am plonjat în miezul unui roman politic propriu-zis, căci politice sunt, la urma urmei, toate romanele, dar probabil nu e bine să ne pripim. Dincolo de nemulţumirea faţă de întocmirea trebilor obşteşti, faţă de „corupție”, „politicianism”, de „preşedintele jucător” şi alte lozinci parcă rupte din viaţa României de azi, altceva îl mână în luptă pe ligrul nostru. El a rămas fără iubita lui, Hajnalka, răpusă de o boală rămasă incurabilă în lipsa banilor necesari pentru operaţie. E, care va să zică, o răzbunare, iar acţiunea are soarta tuturor revoluţiilor.

Ligrul e prins şi condamnat la închisoare, nimic spectaculos până aici, atâta că va trebui să-si ispăşească sentinţa la Tehnopolis, o puşcărie de un soi neobişnuit. Abia acum începe balul:

Nu exista asistență medicală. Nu existau gardieni, intendenți, nici îngrijitori. Nu existau gratii sau zăvoare, deținuții având posibilitatea de a-și alege sau schimba celula, putând circula liber în întreg perimetrul Tehnopolisului, clădiri, alei, zona verde, malul betonat al Styxului. Bineînțeles, nu aveau acces în Citadelă, avanpostul libertății. Aici se primeau operele de artă, mai bine zis, creațiile mai mult sau mai puțin artistice ale celor ce solicitau eliberarea condiționată. Ca cei mai mulți de aici, și eu ajunsesem să mi-o imaginez ca pe-o uriașă bibliotecă cu mii de rafturi umplute sau de umplut și zeci de ochelariști citind, apreciind și stabilind valoarea încercărilor primite.

E, aşadar, distopia în distopie, o Matrioşkă ascunzând în ea alte orori. Ligrul (adică ce mai încolo şi-ncoace, tigrul literar) se va amesteca printre membrii intelighenţiei închişi în ciudatul penitenciar. Acolo dăm peste o societate mai ceva ca în Muntele vrăjit, numai că-s toţi artişti (ba greşesc, câţiva sunt critici, filozofi, esteticieni, că doar sunt şi aceştia buni la ceva), iar discuţiile i-ar face pe Naphta şi Settembrini să se ruşineze de îngustimea preocupărilor lor. Se trăncăneşte până la sastiseala cititorului despre câte-n lună şi-n stele, de la Heisenberg, Planck şi Hawking până la statutul ontologic al literaturii, al personajelor şi al genurilor literare. Referinţele sunt homeric de abundente, iar textul e populat de nume reale, dar şi de etichete născocite de autor. Compasul e aşadar unul foarte larg şi ajunge până la artele plastice. Iată o mostră relevantă pentru alcătuirea întregului:

Îmi plăceau mai mult când vorbeau de iluziile optice ale lui Riley, lumile ciudate ale lui Blake, Yung, când vorbeau de Spazuk și Gordeev, de ce-au făcut Enkel Dika sau Cintia Kovacs din Strigătul lui Munch, de roboții lui Despain, gagurile lui Billout, negativele lui Staelhe, fluturii lui Vladimir Kush, rădăcinile Saroltei Bán, precum și caligrafiile lui Jelev, ciudățeniile lui Michael Kutsche, sculpturile suspendate ale lui Xia Xiaowani, de antiarta Helenei Frankenthaler, de Balthus, Rauschenberg sau de mai puțin norocosul Arshile Gorky, prins între suprarealiști și expresioniștii abstracți.

În materie de muzică textul rămâne dator, dar nu cred că trebuie să-i reproşăm nimic autorului, căci a manipulat oricum material textual cât pentru mai multe volume. Partea proastă e că din toate aceste acumulări cantitative nu prea se generează nimic nou şi viabil estetic. Citadela de fier e un roman cu ambiţii mari, dar rămâne o construcţie cu pereţi şubrezi. Da, cititorul ştia deja cât de precar e statutul creatorului de artă în raport cu politicul, cât de predispusă e intelectualitatea la compromisuri avantajoase, care e reportul dintre artă şi libertate etc. Nu cred că era necesară o dăscăleală în plus.

2 comentarii:

A. Buzdugan spunea...

În apărarea autorului. :) Motoul sub care stă cartea este: „Toate lucrurile au fost spuse deja, dar cum nimeni nu ascultă, întotdeauna trebuie să reîncepi a le spune.”. Autorul n-are pretenția de-a fi descoperit oul lui Columb, ci doar pe aceea de-a fi un „repetac” bun. În plus, a gândit că o carte despre rateul literaturii se cuvine să fie construită altfel, nerespectând canoanele acesteia. ;)

Wilkins Micawber spunea...

@ A. Buzdugan

Stiti si dvs. cum se zice, hotul cu un pacat, pagubasul cu o suta. Cam asa si in cuplul cititor-autor, primul cu un pacat, cel de-al doilea, cu sumedenie.