duminică, 25 august 2013

Beethoven şi politichia germană (II)

Am văzut nu demult (aici) că Beethoven a fost o piesă importantă pe tabla de şah a politicii germane. Afirmaţia e adevărată deopotrivă pentru Al Doilea şi Al Treilea Reich şi pentru Republica Democrată de oblăduire sovietică. În postarea de azi, un episod care îl are în centru pe Hans von Bülow (despre care a mai fost vorba aici). Iată ce scrie David B. Dennis în Beethoven in German Politics, 1870-1989:

Dirijorul Hans von Bülow, odinioară apropiat al lui Wagner, a jucat un rol important în popularizarea muzicii lui Beethoven în anii 1870 şi 1880. Cunoscut pentru interpretările-maraton, de câte două ori în aceeaşi seară, ale Simfoniei a IX-a, Bülow îşi suplimenta adesea concertele cu discursuri în care explica muzica lui Beethoven în termeni wagnerieni. Bülow l-a celebrat în repetate rânduri pe „simfonist” (Symphoniker) ca pe un „deşteptător al poporului” (Volkserwecker); astfel dirijorul a „redat Simfonia a IX-a ca pe o posesiune vie a naţiunii” şi, după cum au observat contemporanii, a perpetuat asocierea făcută de Wagner între Beethoven şi ideologia naţionalistă. Conform unuia din admiratorii săi, Bülow a condus „adevăratul marş victorios la lui Beethoven prin lume” care a început cu „asumarea unei staturi mondiale de către Germania de curând unificată”. Chiar şi după ce soţia lui, Cosima, fusese sedusă de Maestru, Bülow a susţinut teoriile muzicale ale lui Wagner, inclusiv cele despre Beethoven, cu atâta plăcere încât, la moartea lui, necrologurile afirmau că „odată cu Bülow poporul german i-a pierdut a doua oară pe Beethoven şi Wagner”.

Lucrurile nu s-au oprit aici. Mare admirator al lui Bismarck, Bülow s-a folosit de Beethoven pentru a-l glorifica pe Cancelarul de Fier în 1892, deşi acesta nu se mai afla la putere:

[...] Hans von Bülow a executat, împreună cu Orchestra Filarmonică, Simfonia a III-a. Îndată ce s-a terminat lucrarea, Bülow a oferit o explicaţie a compoziţiei, aşa cum îi stătea în obicei. Dar în discurs a fost vorba despre muzică doar într-o mică măsură; Bülow a reiterat foarte obişnuita asociaţie dintre muzica lui Beethoven şi politica acelor zile. Regretând demiterea lui Bismarck, Bülow a găsit de datoria lui să impresioneze publicul cu măreţia fostului cancelar. În acest scop, el a stabilit o relaţie de egalitate între politica sângelui şi cea a oţelului  în exprimarea lui ˗ „infanterie, cavalerie şi artilerie” - şi muzica simfoniei Eroica.

Reistorisind povestea compunerii şi rededicării Simfoniei a III-a, Bülow a insistat că lucrarea nu a avut niciodată un adevărat dedicatar, deoarece Napoleon nu întrunise criteriile lui Beethoven. De atunci nu se mai ridicase nimeni în mod satisfăcător la înălţimea idealurilor eroice pe care le avusese în minte Beethoven, astfel încât rededicarea lucrării era justificată. Cu toate acestea, în 1892 Bülow a simţit că acest gol ar putea fi în cele din urmă umplut: luând în considerare faptul că se apropia un eveniment „chiar mai semnificativ decât victoria de la Sedan” ˗ ziua de naştere a lui Bismarck ˗ învingătorul din acea bătălie ar putea fi considerat noul dedicatar. Eroul ideal reprezentat în Simfonia a III-a a lui Beethoven se manifestase în sfârşit în viaţa reală în persoana lui Otto von Bismarck!


În stânga sus, o caricatură din 1892 reprezentându-l pe Bismarck aplaudându-l pe Bülow pentru a-i fi rededicat Eroica. Mai jos, prima pagina a manuscrisului pe care Bülow îi rededică Eroica fostului cancelar (numele lui Bonaparte e tăiat cu un X). Ambele imagini sunt luata din cartea lui David B. Dennis. Printr-o ironie a împrejurărilor, publicul nu a fost de acord cu mişcarea (politică!) a lui Bülow. 


Un comentariu:

magda spunea...

https://www.coursera.org/course/beethovensonatas