duminică, 18 august 2013

Vasile Mănuceanu - Alarmă la colţul viu

Chiar dacă după unii băieţii cu ochi albaştri nu se bucură de o reputaţie prea bună, de vină nu e Niţă, eroul lui Vasile Mănuceanu din povestirile care fac parte din volumul Alarmă la colţul viu. Cartea a apărut în 1964 la Editura Politică, fiind opera redacţiei de literatură politică pentru tineret, aşa cum se specifică pe pagina tehnică. Măcar să ştie cititorul la ce să se aştepte. Până una-alta, Niţă (să nu uităm: „Mă cheamă Niţă şi am ochi albaştri”, ne spune chiar el în introducerea care are drept titlu prima propoziţie a frazei) e elev în clasa a şasea, de statură „în creştere”, pieptănat „cu cărate”, cu un nas „oarecare” şi cu dinţii „cu puţină strungăreaţă”. E un portret fizic cinstit, deşi probabil fără şanse să intre în istoria micii noastre literaturi. Trupul ca trupul, dar cu adevărat contează fibra morală a individului, angajamentul lui faţă de colectiv, devotamentul faţă de colegi şi activităţile lor. Noroc că Niţă e talentat, are, cum se zice, condei, aşa că e candidatul ideal pentru postul de cronicar al isprăvilor pionierilor de acum cincizeci de ani sau pentru cel de realizator al gazetei de perete (nu singur, ferească Dumnezeu, ci alături de Marina Popovici, „caligrafa”, Anişoara Stoian, „redactorul artistic” sau Sică, autor de ştiri precum):

„«Ultima oră»: ieri, la ultima oră (adică la istorie), Panait Grigore a luat un nouă. Satisfacţie generală. Cu acest nouă, el şi-a îndreptat definitiv media, ieşind din rândul codaşilor. Bravo Grigoraş!”

Cartea lui Vasile Mănuceanu joacă rolul învelişului dulce, neted şi colorat care acoperă, la un drajeu, miezul neplăcut la gust şi la înfăţişare. Cele douăsprezece schiţe romanţează transparent principalele teme ideologice ale pedagogilor comunişti din ultimele decenii al secolului trecut. Dintre acestea se detaşează adevărata obsesie pentru acţiunea colectivă, oroarea de orice atitudine suspectabilă de individualism sau independenţă în gândire. Şcolarii trebuie să acţioneze în grup şi să fie folositori cu orice preţ. În Muşcata albă, ei luptă din răsputeri să ajute cu ceva o bătrânică. Nu, n-au trecut-o strada cu de-a sila, dar undeva pe acolo - femeia rămăsese fără muşcata ei albă, dăruită de fiul-grănicer, aşa că se mobilizează efective importante pentru a i se face rost femeii de altă floare la fel.

O altă marotă a anilor în care se petrec evenimentele din carte o constituie strângerea unor cantităţi-record de fier vechi şi maculatură. În O jumătate de tonă, Tase şi Nelu se fac vinovaţi de păcatul individualismului, încercând să colecteze numai ei doi cantitatea respectivă de hârtie uzată. Vor eşua (previzibil), dar vor înţelege că performanţa este posibilă numai cu ajutorul colegilor, care soseşte de altminteri cu promptitudine. În Cum să prinzi în undiţă un savant ne este introdusă o altă temă dragă oricărui Peştaloţiu contemporan: prestigiul neştirbit, aproape mistic, al ştiinţei şi reprezentanţilor ei pe pământ. Când nu se rup învăţând şi nu se spetesc cărând deşeuri, elevii vizitează combinate metalurgice (Despre eroism) sau gospodării agricole colective (Smărăndiţa). Emoţiile estetice le sunt stârnite de halele de producţie („La turnătorie, jerbele de scântei care săreau din oalele cu metal topit ni s-au părut ceva din o mie şi una de nopţi”). Nici măcar în timpul liber copiii nu sunt de capul lor. Ei participă la confruntări sportive (Sezon fotbalistic) sau merg în tabără la mare (Scoica aurie), dar şi atunci continuă să fie dominaţi de spiritul de competiţie. Niciun moment de intimitate, nicio scenă de familie, niciun grup prea restrâns de prieteni în afara celor formate în scopuri strict practice. În Acţiunea Florin ni se prezintă o adevărată intervenţie psihologică menită să (re)aducă în sânul colectivului o oaie rătăcită, un elev silitor, însă prea preocupat de realizările şcolare în sine.

Am lăsat la sfârşit schiţa Alarmă la colţul viu, care dă şi titlul cărţii, nu pentru că ar avea o însemnătate deosebită în structura acesteia, ci mai degrabă pentru conceptul de „colţ viu”, probabil străin acelora dintre noi care ne-am şcolit în anii mai din urmă. Ideea fusese importată, de bună seamă, din Uniunea Sovietică, unde pionierii aveau adesea obiceiul să organizeze în clasă o grădină botanică sau zoologică în miniatură. Însuşi termenul de „colţ viu” pare o traducere directă a rusescului живой уголок. Într-un număr din 1957 al ziarului texan The Victoria Advocate, un ziarist îşi povesteşte impresiile despre şcolile sovietice, pe care le consideră foarte bune. El scrie că „fiecare instituţie preşcolară are un colţ viu [nature corner] unde sunt îngrijite şi ţinute sub observaţie plante, peşti şi animale de companie”. Acest model sovietic era, se pare, încă viu la noi în 1964 (l-am văzut şi în Marea bătălie de la Iazul Mic de Octav Pancu-Iaşi, despre care am scris mai demult aici) şi s-a disipat probabil treptat în anii comunismului naţionalist. Volumul lui Vasile Mănuceanu este ilustrat de cunoscuta Tia Peltz.


Un comentariu:

catecevadesprecc spunea...

Cu timpul s-a renuntat la "coltul viu" pentru ca si-au dat seama ca natura nu poate fi pusa la colt?