sâmbătă, 8 martie 2014

☺☺☺ Antoaneta Olteanu - Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al XIX-lea

Rusia apare în ultima vreme foarte des la ştiri, fie că e vorba de sport, fie că în joc e politica (cele două sunt adesea greu de distins). Reputaţia nu tocmai bună a imperiului vecin, stricată, la noi, de experienţe istorice traumatizante, a dus la o scădere a interesului pentru cultura rusă. Culmea e că nici măcar în perioada intens-jdanovistă din anii 1950, când rusificarea era o realitate, nu s-a ştiut mare lucru despre istoria şi cultura Rusiei, pentru că informaţiile erau trecute printr-un filtru ideologic strict. Nici vorbă nu putea fi să afli cum se trăia pe vremea ţarilor, să citeşti despre nobilimea rusă, despre mişcarea de idei sau despre viaţa cotidiană altfel decât din perspectiva deformantă a luptei de clasă. Despre tradiţia votcii nici pomeneală să apară ceva. Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al XIX-lea de Antoaneta Olteanu (Editura All, 2012) este o lucrare de sinteză care umple în bună măsură spaţiul liber lăsat de circumstanţele ultimelor decenii.

O bună parte din acest volum este ocupată de prezentarea unor date ce ţin mai degrabă de istoria politică, socială şi administrativă (Rusia împăraţilor, Rusia nobiliară, administraţia, armata etc.). Deşi e vorba în mod declarat despre secolul al XIX-lea, nu poate fi ocolită figura întemeietoare a lui Petru cel Mare, primul împărat (potrivit baronului Vranghel, din care autoarea citează copios, acesta ar fi fost mai degrabă anarhist decât reformator) sau puternica personalitate a Ecaterinei a II-a. La aceştia se adaugă, desigur, şirul suveranilor care au urmat, până la sfârşitul tragic al lui Nicolae al II-lea. Se remarcă multitudinea de informaţii despre nobilime, funcţionari, orăşeni şi ţărani. Este reprodus Tabelul rangurilor, ierarhia cu 14 trepte introdusă de Petru şi binecunoscută, cel puţin la suprafaţă, de cititorii lui Gogol, Cehov sau Tolstoi (cine nu-şi aminteşte de asesorii de colegiu sau de consilierii privaţi ai literaturii ruse clasice?)

Ca într-o tablă de materii la scară (semi)planeteră, găsim în carte date despre oraşe şi târguri, comerţ şi distracţii (cu o prezentare a tipologiei localurilor de petrecere), viaţa la curte, iobagi şi problemele lor, educaţie şi nu în cele din urmă despre intelighenţia rusă sau mişcarea de idei din secolul al XIX-lea, cu acel amestec pitoresc de anarhişti, slavofili, panslavişti, narodnicişti care dă specificul imperiului. O incursiune în artele decorative prezintă emailurile, miniaturile lăcuite, şi jucăriile (la loc de cinste stă, aşa cum ne-am fi aşteptat, Matrioşka). Nu puteau lipsi cele două băuturi naţionale, ceaiul şi vodca („În secolul al XIX-lea se numea vodcă orice băutură alcoolică cu o concentraţie de 40 până la 65 de grade. În 1902 s-a stabilit oficial că o vodcă este autentică numai dacă alcoolul are 40 de grade.” Sunt informaţii la care cititorul de rând are mai greu acces, iar travaliul de sinteză al autoarei este remarcabil. Desigur, bogăţia materialului nu permite adesea să se intre în detalii, iar relatarea e de multe ori incitantă. De pildă, atunci când vine vorba de miturile ce însoţesc războaiele napoleoniene, este citat acela al „generalului iarnă” care ar fi contribuit decisiv la înfrângerea francezilor în campania din 1812. Se pare totuşi că lucrurile nu au stat chiar aşa, căci toamna acelui an fusese neobişnuit de caldă că invadatorii pierduseră războiul încă înainte de instalarea vremii rele.

Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al XIX-lea este o carte documentată temeinic şi fără îndoială utilă unui public dornic să înţeleagă materialul de lucru al literaturii ruse clasice. Sigur că mi-ar fi plăcut să citesc mai mult despre muzica rusă, dar Antoaneta Olteanu ne previne din capul locului că nu se va ocupa de aşa ceva. De asemenea, a fost inspirată ideea adăugării unei secțiuni cu poze la sfârșit. Unii cititori ar putea avea obiecţii faţă de unele didacticisme strecurate pe ici, pe colo, explicabile prin formaţia de profesor universitar a autoarei, sau faţă de abundenţa de citate, la loc de frunte fiind cele luate din Henri Troyat. E vorba măcar de o sursă de primă mână. Bilanţul cărţii e totuşi unul pozitiv şi recunosc că multe pagini m-au captivat.

Niciun comentariu: