miercuri, 19 martie 2014

Wagner, tabu dureros

Muzica lui Wagner a reprezentat decenii întregi (şi mai constituie încă, din motive istorice perfect explicabile) un veritabil tabu în Israel. Nu e de mirare că gestul lui Daniel Barenboim, celebrul muzician evreu (crescut însă în Argentina) de a interpreta un fragment orchestral wagnerian în cadrul unui concert din vara lui 2001 a stârnit un scandal uriaş, cu reverberaţii care se simt şi azi. În articolul Barenboim and the Wagner Taboo, publicat la puţin timp după evenimente, teoreticianul literar şi eseistul Edward W. Said trece în revistă întreaga tărăşenie. Iată un fragment din concluziile sale (traducerea este a mea):

În cazul lui Wagner şi Barenboim în Israel, ar fi simplu să îl catalogăm, simplu, pe dirijor ca fiind un oportunist sau un aventurier insensibil. În mod asemănător, este reducţionist să se spună că Wagner era un om îngrozitor, cu idei reacţionare în general, şi ca urmare muzica lui, oricât ar fi de minunată, este intolerabilă pentru că este contaminată de aceeaşi otravă ca şi scrierile lui în proză. Cum s-ar putea demonstra acest lucru? Câţi prozatori, muzicieni, poeţi şi pictori ar rămâne dacă arta lor ar fi judecată după norme morale? Şi cine poate stabili nivelul de urâțenie morală şi ticăloşie care poate fi tolerat în producţia artistică a oricărui artist dat? Odată ce ai început să cenzurezi, nu există teoretic limite. Aş spune mai degrabă că mintea este cea care trebuie să fie capabilă să analizeze un fenomen complex precum problema Wagner în Israel (sau, ca să luăm un alt exemplu analizat într-un eseu renumit scris de strălucitul romancier nigerian Chinua Achebe, problema modului în care trebuie un african de astăzi trebuie să citească Inima întunericului de Conrad) şi să arate unde se află răul şi unde se află arta. O minte matură trebuie să fie capabilă să reţină două fapte contradictorii, mai întâi că Wagner a fost un mare artist şi apoi că Wagner a fost un om dezgustător. Din nefericire, niciunul din aceste fapte nu poate exista fără celălalt. Înseamnă aşadar aceasta că nu trebuie să ascultăm Wagner? Categoric nu, deşi este limpede că dacă pe un individ îl tulbură totuşi asocierea lui Wagner cu holocaustul, atunci acel om nu trebuie să se autotortureze ascultându-l. Totuşi, aş spune că este necesară o atitudine deschisă faţă de artă. Aceasta nu înseamnă că artistul nu ar trebui judecat pentru imoralitate sau obiceiuri rele; înseamnă că opera unui artist nu trebuie judecată numai pe baza acestora şi interzisă ca urmare.

Am preluat textul apărut în culegerea de articole pe teme muzicale Music at the Limits. Prefaţa este semnată de însuşi Barenboim. În imagine, Daniel Barenboim dirijând Das Rheingold la Royal Albert Hall în 2013 (de aici).

Un comentariu:

Ema Cojocaru spunea...

Nu știu foarte multe despre viața compozitorilor, astfel că am fost surprinsă zilele trecute, aflând că Wagner are scrieri antisemite care l-au inspirat pe Hitler, iar muzica lui se presupune că a fost difuzată în lagărele de concentrare.

Ar fi interesant de văzut ce reacție ar avea un evreu ascultând muzica lui Wagner, neștiind cui aparține. I-ar plăcea sau, din contră, ar simți o boare de otravă în ea? Dacă i-ar plăcea, s-ar simți vinovat ulterior sau ar continua să-i asculte muzica? Nu vreau să fiu ironică, nu am nimic cu evreii.

Extrapolând, este cam aceeași situație cu cea a autorului de cărți pentru copii care, ulterior, s-a dovedit a fi un pedofil. Nu cred că un părinte ar mai citi copiilor săi poveștile acestui autor, oricât de bune sau frumoase ar fi acestea.

Cred că tocmai mi-am răspuns singură la o întrebare pe care mi-am pus-o în recenzia la Torturaţi-l pe artist - „Poate publicul să facă distincția între artă și artist?”. Se pare că nu, atunci când faptele sunt condamnabile și ating o coardă sensibilă, un aspect intim, definitoriu.