Una din cele mai populare metafore pentru
ideea de infinit este, desigur, cea care face referire la timpul care îi este
necesar unei maimuţe pentru a alcătui, jucându-se pe clapele unei maşini de
scris, operele lui Shakespeare. Dacă ar fi fost o maimuţă sovietică probabil că
timpul ar fi fost (rezonabil de) scurt; oricum, căţeluşa protagonistă a cărţii Peripeţiile căţeluşei Laika (Editura Tineretului,
1962) e mult mai capabilă intelectual şi reuşeşte să comunice aproape imediat
cu stăpânul ei, un băiat pe nume Tiko. Adevărat e şi că nu e vorba de o
căţeluşă oarecare, ci de animalul selecţionat de sovietici pentru a fi trimis
în cosmos. Teresa Noce (pe copertă prenumele e scris Tereza), „harnică luptătoare pentru cauza păcii şi socialismului”,
aşa cum ne spune prefaţa, membră fondatoare a Partidului Comunist Italian,
luptătoare în războiul civil spaniol şi sindicalistă de frunte pleacă de la un
fapt real şi brodează pe baza lui o întreagă poveste ştiinţifico-fantastică scăldată
în sos propagandistic.
În timp ce era „condiţionată”
în vederea călătoriei spaţiale, Laika are parte de un adevărat coup de foudre la întâlnirea cu Tiko („un
copil frumos, de aproape doisprezece ani, voinic şi bine dezvoltat pentru
vârsta sa”). Între om şi animal se stabileşte o legătură puternică, cu
manifestări aproape erotice („I-am sărutat numaidecât faţa cu limba, l-am
muşcat uşor de ureche şi de mână şi în timp ce el continua să-mi vorbească ne
jucam hârjonindu-ne.”) Lansarea în spaţiu a nevinovatului animal e iminentă şi
nu lasă mult timp relaţiei dintre specii, dar Laika învaţă la iuţeală să
comunice scriind la maşină, nu de alta, dar aparatul ei fonator nu permitea
folosirea limbajului articulat. Despărţirea, sfâşietoare, se va dovedi
definitivă, în ciuda montării pe navă a unui aparat (un soi de proto-Messenger)
prin intermediul căruia cei doi să-şi poată continua prietenia.
Socoteala de pe
cosmodrom nu se potriveşte cu cea din spaţiu. O avarie a sistemului o
propulsează pe Laika hăt, departe, pe vechea planetă Gora. E un loc straniu, populat
de fiinţe raţionale cu o longevitate remarcabilă („puntosii”) şi de tot felul
de creaturi mai puţin inteligente, cu sânge verde şi număr variabil de
picioare, una din ele fiind ronţăită imediat de căţeluşa hămesită. E greu de
povestit într-o postare ca aceasta peste ce minunăţii dă Laika pe Gora. E un
spaţiu al înţelepciunii în care puţinii locuitori nu mai au nevoie să
muncească, iar conflictele meschine care macină îndepărtatul Pământ.
Prosperitatea materială e asigurată, iar fiinţele dominante, cam exotice la
înfăţişare, căci nu poartă haine, ci învelişuri de blană a căror culoare şi
croială şi le pot alege singure, trăiesc în adâncurile planetei pentru a se
proteja de frigul care o cuprinde treptat. Sunt nişte dii otiosi, nişte adevăraţi
Arnoteni care au renunţat la marile întreprinderi ale speciei lor, inclusiv
la aspiraţia de a coloniza alte planete.
Ca nivel
tehnologic, civilizaţia puntosilor e extrem de înaintată. Muncile de rutină le
fac roboţii. Cu trei din ei (Teo, Geo şi Leo) face cunoştinţă şi cititorul.
Progresele ştiinţei sunt remarcabile şi se materializează în substanţe cu
proprietăţi miraculoase, cum ar fi aşa-zisa cristalplasmă
sau alimentele care îşi schimbă gustul chiar în gura celui care le consumă, în
funcţie de preferinţele gustative ale acestora. Înduioşaţi de dorul căţeluşei pentru
planeta natală şi stăpânul iubit, puntosii vor recupera de pe fundul unui ocean
rămăşiţele unei vechi nave spaţiale de-a lor cu care s-o expedieze acasă pe
Laika. Nu fără a o avertiza că, în conformitate cu principiile mecanicii
relativiste, şansele ei de a-l regăsi în viaţă pe Tiko sunt minime, căci pe
Pământ se va fi scurs o lungă perioadă de timp.
Aşadar, o carte fără happy end. Nici nu mai era nevoie, căci descărcările de entuziasm pentru societatea perfectă de pe Gora ţin loc de final fericit. E o lume a cărei descriere pare luată din textele marxist-leniniste care descriu (nu cu mare precizie) societatea comunistă. Egalitate perfectă, lipsa conflictelor, dispariţia meschinelor instrumente de schimb precum banii, bunăstare materială pentru toţi, echitate socială fără greş, tehnologie ultra-avansată şi câte şi mai câte. Nici măcar în Uniunea Sovietică – la ale cărei realizări se face referire la tot pasul – nu se ajunsese până acolo, deşi nici mult nu mai era. Limbajul natural căzuse într-o desuetudine aproape totală, fiind înlocuit aproape complet de telepatie, cu excepţia operelor literare şi a unor spectacole care mai foloseau încă pe post de suport. Păcat de efortul depus de Laika pentru a învăţa să dactilografieze. Roboţii de pe Gora îi confecţionaseră la iuţeală o maşină de scris din cristalplasmă, dar animalul n-a prea avut nevoie de ea, comunicarea telepatică fiind mult mai la îndemână.
Fact checking
Nu e prima dată când scriu pe blog despre cărţi pentru copii din anii 1950-1960 având ca subiect călătoriile spaţiale (a se vedea, de exemplu, textul despre Tică şi Rică au pornit spre lună! de Leonid Petrescu). Proslăvirea realizărilor astronautice ale Uniunii Sovieticii era o temă bine reprezentată în literatura pentru tineret a epocii. Lansată în spaţiu la 3 noiembrie 1957, adevărata Laika a murit la câteva ore de la plecare, din cauza stresului şi supraîncălzirii. Chiar dacă ar fi supravieţuit condiţiilor vitrege din cabină, animalul nu ar fi revenit viu pe Pământ, căci urma să i se administreze hrană otrăvită. Adevărul despre bietul animal a fost dezvăluit abia după destrămarea URSS.
Volumul a fost
ilustrat de Maria Constantin.
2 comentarii:
...deci, societăţile perfecte există !... la distanţă de ani lumină :)
Biet comentator.. ca și copil am savurat această carte citind-o din scoarță în scoarță de nenumărate ori. Ca adult caut și acum gustul copilăriei și nu-l regăsesc niciunde. Nu știam noi de propagandă sovietică dar trăiam cu Laika sub pernă, o visam noaptea.. nu strivi corola..
Trimiteți un comentariu