În The
Proud Tower (titlul românesc Trufaşa
citadelă) Barbara W. Tuchman
aruncă o privire cuprinzătoare asupra celor două decenii care au precedat
Primul Război Mondial, de la declanşarea căruia se împlineşte un secol în vara
aceasta. În plină perioadă belle époque,
se pare că Festivalul de la Bayreuth intrase într-o fază de decădere,
diagnosticată ca atare de muzicieni de mare viitor, precum finlandezul Sibelius
sau englezul Thomas Beecham, ulterior dirijor renumit (traducere de Mihai
Livescu):
După moartea lui Wagner, sezonul muzical
de la Bayreuth se desfăşura într-o atmosferă apăsătoare de veneraţie
obligatorie. Trăsura care-l ducea pe vizitator la Festspielhaus etala o bucată
de carton ţintuită deasupra scaunului şi pe care era scris cuvântul „istoric”,
ca să arate că maestrul se aşezase şi el acolo. Reprezentaţiile începeau cu o rafală
de sunete de trompetă, de parcă s-ar fi dat ordin ascultătorilor să se
pregătească de rugăciune. În pauze se consuma[u] bere şi cârnaţi, operaţie
urmată de o altă rafală de trompete. După actul al doilea urmau alţi cârnați, alte
halbe de bere şi alte sunete de trompetă, lucru care se repeta şi după actul al
treilea. Credincioşii absorbeau operele maestrului „ca şi când ar fi primit sfânta
împărtăşanie”, povestea tânărul Sibelius, care venise la Bayreuth in 1894,
dornic să trăiască un mare eveniment şi care nu ştia cum să plece mai repede.
În 1899, când Thomas Beecham, în vârstă de 20 de ani, a venit şi el acolo, a
constatat că in cultul lui Wagner se produsese o fisură. Nemulţumiţii susţineau
că festivalul decade, criticau influenţa exercitată de Frau Cosima, văduva lui
Wagner, şi cereau cu vehemenţă înlocuirea fiului el, Siegfried, din funcţia de
director. Afirmau că acesta este un conducător slab şi prost inspirat, că
artiştii sunt de calitate mediocră, iar reprezentaţiile de duzină, în timp ce
grupul devotat faţă de „Wahnfried”, casa lui Wagner, îi învinuia că sunt
intriganţi şi geloşi.
Heralzii care interpretează la trompetă leitmotive din opera care se interpretează în seara respectivă sunt prezenţi şi în zilele noastre. Cât despre cârnaţi şi bere... publicul simandicos îşi permite trataţii mult mai rafinate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu