sâmbătă, 31 mai 2014

☺☺☺ Liliana Corobca - Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România

Oricât de odioasă ar fi cenzura din epocile trecute, numai ipocriţii n-ar recunoaşte că ea exercită o anumită fascinaţie asupra celor de azi. La mijloc e poate acelaşi mecanism care îi face mai atrăgători pe eroii negativi în comparaţie cu personajele fără pată. Şi cum la noi există o solidă tradiţie în domeniu, venită într-o anumită măsură tocmai din edenicul coridor interbelic, nu e de mirare că sinteza Lilianei Corobca, intitulată Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România (Cartea Românească, 2014) bate spre 500 de pagini. Perioada acoperită de lucrare este cea cuprinsă între 1944, momentul imediat ulterior intrării în ţară al trupelor sovietice, şi sfârşitul lui 1989, de la zilele Cenzurii Centrale Militare din ultimele luni de război şi până la zilele de aur ale tovarăşilor de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, pentru a pomeni două din instituţiile prin care se efectua controlul materialelor scrise. Miezul, partea cea mai consistentă, îi este însă dedicat instituţiei care a întruchipat peste două decenii însăşi ideea de cenzură la noi, celebrul în epocă DGPT (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor). Aceasta a fost desfiinţată în mod demonstrativ de către Ceauşescu în 1977, moment în care propaganda oficială a trâmbiţat desfiinţarea cenzurii. În realitate aveau loc un simplu transfer al centrului de greutate mai aproape de „firul ierbii”, de instituţiile editoriale, şi o creştere a rolului autocenzurii, precum şi o creştere a frecvenţei așa-ziselor „şopârle”, procedee esopice prin care autorii strecurau în texte adevăruri neconvenabile.

Studiul Lilianei Corobca are un caracter pronunţat comparativ, căci ea se referă în permanență la instituţii ale cenzurii din ţările „frăţeşti”, mai ales Glavlit-ul sovietic, cu care autoarea pare mai bine familiarizată. Din punctul de vedere al diacroniei domeniului, sunt surprinse numeroasele etape traversate de caracterul represiv al cenzurii, un Argus vigilent care începe prin a epura bibliotecile în deceniul al cincilea al secolului trecut şi purcede fie la distrugerea, fie la trecerea la index (fondul special) a tipăriturilor neconvenabile, pentru a culmina cu vânarea celor mai mărunte pasaje care ar fi contrazis – Doamne fereşte – linia oficială sau ar fi supărat marele vecin de la Răsărit. Este bine surprins caracterul adeseori arbitrar şi de-a binelea absurd al cenzurii. Pentru a lua, aproape la întâmplare, un exemplu dintr-o mie, provenit din perioada de început, să pomenim retragerea din circulaţie în 1945 a unor traduceri din Rebreanu (inclusiv Pădurea spânzuraţilor) pe motiv de caracter profascist.

Instituţiile trăiesc prin oameni, iar cenzura nu face excepţie. La noi ei au purtat, cel puţin în perioada de glorie, numele eufemistic de „lectori” şi se numărau cu sutele, ceea ce dădea DGPT-ului aspectul unui mamut birocratic. Numeroase pagini ale lucrării sunt consacrate manierei de lucru a lectorilor, care nu aveau nici ei o viaţă prea uşoară, fiind în permanenţă criticaţi ca ba nu sunt destul de vigilenţi, ba că nu au un nivel politic suficient de ridicat, ba că îşi fac treaba neglijent şi lasă să treacă prea uşor unele lucrări. De partea cealaltă se aflau, bineînţeles, autorii. Ei par să se fi resemnat, împăcându-se cu ideea atotputerniciei cenzurii şi impunându-şi o autocenzură din ce în ce mai intensă. Iată un citat relevant pentru relaţie de simbioză instalată între mulţi dintre lectori şi autorii textelor:

Cine merge în arhiva cenzurii să caute fie opere anticomuniste, fie articole din presă cu critici vehemente la adresa sistemului, va rămâne decepţionat. De obicei, cărţile ajunse la instituţia cenzurii erau deja cenzurate; în majoritatea cazurilor, nu aveau nimic subversiv sau „epurabil”. Cenzorii au ajuns, cu timpul, nişte sperietori simbolice atât pentru autori, cât şi pentru redactori şi, ca să îşi merite banii primiţi, că să-şi motiveze activitatea, tăiau câte ceva, pro forma, din materialele primite, fără ca greşelile descoperite de ei să constituie un pericol sau să afecteze cu adevărat interesele naţionale ori politice ale statului.

Ar fi fost interesant de ştiut în ce măsură situaţia diferea în această privinţă de cea din celelalte ţări comuniste.

Liliana Corobca a acoperit un material vast, deşi încă nu în totalitate accesibil specialiștilor, chiar la aproape 25 de ani de la căderea vechiului regim. Autoarea a făcut, în ansamblu, o treabă mai mult decât onorabilă, ţinând cont de marele efort de sinteză reclamat de tema aleasă. Exemplele sunt inspirat selectate, iar comentariile, pertinente. M-a surprins să văd că nu e citată nici măcar o dată cartea lui Ioan Lăcustă, Cenzura veghează, care ar fi putut ajuta la punerea în context a cenzurii din anii 1940. De asemenea, textul conţine (mult) prea multe greşeli de tipar, exprimări rebarbative, barbarisme chiar, evitabile dacă redactorul şi-ar fi dat silinţa. Există şi o serie de inconsecvenţe, provenite poate din insuficienta corelare a surselor citate. De pildă, cu referire la celebra antologie Poezia română modernă a lui N. Manolescu (1968) ni se spune iniţial că întregul tiraj a fost dat la topit. Inexact desigur, căci am chiar eu un exemplar din carte, dintr-un stoc ţinut într-un depozit vreme de peste două decenii şi scos pe piaţă în anii 1990. Ulterior ni se spune că tirajul a fost doar retras din librării ca urmare a unei reclamaţii la Ceauşescu. E ciudat şi termenul de „literatură” din titlu, care poate lăsa impresia că se va face referire la beletristică; or în carte găsim si exemple de lucrări neartistice supuse cenzurii. O accepţiune lato sensu a termenului de literatură asupra căreia ar fi meritat insistat. Trecând peste asemenea insatisfacţii, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România este o lectură interesantă, pasionantă pe alocuri, care nu te face să-ţi pară rău pentru timpul pe care i l-ai alocat.

3 comentarii:

catecevadesprecc spunea...

In aceasta carte se face vreo referire la volumul "Basme tiganesti" - Viorica Huber, aparut prin 1962? Se pare ca intreg tirajul a fost dat la topit, totusi, eu am vazut un astfel de volum, ma intrebam care sa fi fost situatia in realitate?

Wilkins Micawber spunea...

@ catecevadesprecc

Nu, nu scrie. Iata avantajul de a citi cati electronice, cauti prin ele in doi timpi si trei miscari. Daca vreti, v-o ofer si dvs.

catecevadesprecc spunea...

Acesta este clar un avantaj. Sigur, mi-ar placea sa citesc cate ceva dar daca este necesar vreun device mai special decat un tab2 sau PC atunci oferta dvs nu si-a gasit receptorul potrivit :(