sâmbătă, 17 mai 2014

☺☺Lavinia Bălulescu - La mine-n cap

Dacă n-ai şti că e vorba de beletristică şi dacă n-ai citi pagini de text meşteşugit, de vădită literaturitate, ai putea crede că La mine-n cap de Lavinia Bălulescu (Cartea Românească, 2013) e o lucrare de ştiinţă popularizată de genul cărţuliilor cu Tică şi Rică de acum o jumătate de veac.  E o aserţiune care i-ar putea surprinde pe mulţi, dar ceva, ceva adevăr tot se află în ea, de vreme ce romanul pare să se vrea o ilustrare a teoriilor fizice privind universurile paralele sau lumile posibile (cu care sunt obişnuiţi mai ales cunoscătorii logicii modale). De altfel o analiză statistică sumară a lexicului folosit ar indica o recurenţă obositoare a unor sintagme de tipul „lume/realitate paralelă”, ca şi cum romanciera n-ar avea încredere că cititorul o să priceapă ideea de bază aşa că mai bine îi spune ea, prin intermediul personajelor, cum stă treaba.

Dacă nu punem la socoteală bunicul (apariţie meteorică în timpul glisării retrograde pe axa temporală), personajele ar fi în număr de trei: Aprilie, o femeie niţel sărită de treizeci, Tudor, bărbatul iubit („bărbatul vieţii”) şi un fel de alter ego al lui Aprilie, femeia de pe tavan. Aceasta din urmă e o apariţie halucinantă ce pare fructul exclusiv al minţii (schizofrenice?) a lui Aprilie, care trăieşte într-o lume realitate paralelă, desigur, şi cu care mai face, în special spre sfârşit, schimb de roluri şi preia iniţiativa narativă. Abstracţie făcând de aceste artificii şi nezăbovind asupra divagaţiilor, relatarea lui Aprilie conturează melodrama banală a femeii îndrăgostire lulea şi căreia bărbatul iubit nu îi răspunde pe măsură:

Urlă să închid uşile, să îi dau căciula, să sting lumina mare şi să mă duc în altă cameră pentru că nu mă mai vrea în jurul lui. Trebuie să se uite la un meci de fotbal, să asculte muzică şi nu are chef să mă mai audă pe mine văicărindu-mă la infinit. I se face foame.

 „El” săracu’ nu ar fi de fapt un om rău şi ar ţine în felul lui la „ea”, dar în felul lui limitat de sexul căruia îi aparţine. Iată o grilă de lectură de coloratură uşor feministă în variantă soft-gospodărească. Desigur, „el” ar putea răspunde, dacă l-ar întreba cineva, ceea ce nu e cazul, căci nu are un corespondent care să umble pe tavan sau măcar să se târască pe podea, că „ea” e prea posesivă, prea crampon, prea sufocantă. Dar să nu deschidem cutia Pandorei a relaţiilor dintre sexe.

Se prea poate ca cititoarele să aprecieze mai mult romanul Laviniei Bălulescu, mai ales când vine vorba de redarea acelor trăiri speciale şi specifice lor şi pe care bărbaţii le intuiesc mai greu. Trecând la partea literară, viziunile halucinatorii se împletesc cu cele onirice, cu relatări de vise, plicticoase ca mai toate povestirile de acest gen, cu viziuni de o senzualitate intensă şi cu idei suicidare. Sunt, toate, „la ea-n cap”? Nici nu prea contează, dar păcat de verbozitatea etalată pentru a obţine un efect îndoielnic:

Mergeam pe stradă şi nimeni nu ştia nimic, iar eu aveam o febră nebună, dacă puneam pe cineva să-mi pună mâna pe frunte, nu se simţea nimic. La mine-n cap, însă, era furtună. Eram pierdută, se dusese totul dracului, mă sunau ai mei să îmi spună una-alta şi eu nu ştiam cum să le explic că de fapt viaţa mea e gata. Suntem bătrâni la noi în cap şi în afară, vezi? Asta e problema. Că m-am holbat la mine în oglindă, mi se lăsaseră ţâţele, bă, deci mi s-au lăsat ţâţele, dar cine observase până atunci? Mă gândisem mereu la mine ca la o slăbănoagă cu ţâţe mici şi atunci, când m-am uitat la mine, mi-am dat seama că nu mai sunt de mult timp aşa. Cum să te prezinţi în faţa unui alt bărbat în halul ăsta? Cum să încerci să explici totul, de la început, să povesteşti aceleaşi căcaturi, eu sunt ics, m-am născut acolo, ai mei au lucrat nu ştiu unde, e ok la noi acasă, cea mai mişto chestie care mi s-a întâmplat, cea mai mare porcărie, bla bla bla, am o mătuşă care a murit de cancer, mă tem să nu mor şi eu tot aşa, mănânc mulţi covrigei, după ce m-am operat de apendicită nu ştiu ce, nu ştiu cum, mă trezesc dimineaţa şi fumez trei ţigări pe inima goală, mi-e frică de dentist, cât port la picior, unde mă duc vara, unde mă duc iarna, etc, etc. Ce nebunie.

Plasticitatea unor imagini izolate nu prea reuşeşte să salveze ansamblul. La mine-n cap pare o invitaţie degajată la descoperirea unor lumi interioare mai greu accesibile, dar mă tem că aşa cum e făcută şansele ca ea să-şi atingă obiectivul sunt destul de modeste.

Niciun comentariu: