Cu romanul Tablouri dintr-o expoziţie (Cartea Românească, 2014) Constantin
Mateescu pare să-şi fi propus nu atât o scriere revoluţionară, ci mai degrabă
un exerciţiu tehnic onest de construcţie a unor caractere într-o perioadă
istorică tulbure şi brutală. E vorba de cei câţiva ani cuprinşi între
încheierea războiului şi preluarea completă a puterii de către comunişti la 30
decembrie 1947 (episod amintit de altfel pe la sfârşit). „Tablourile” din titlu
trimit la o abordare tradiţional-mimetică. Romancierul îşi fixează ferm cadrul
temporal (aşa cum tocmai am văzut), dar şi pe cel geografic, care e oferit de
un anume oraş Alutela, travesti transparent pentru mai terestrul Râmnicu
Vâlcea.
Scena şi personajele odată stabilite,
poate începe pictarea tablourilor pentru ca ele să îi fie prezentate
cititorului. Paginile cărţii gem de eroi, importanţi sau anodini. Se conturează
net două tabere: cea a „foştilor”, foarte bogat ilustrată cu caractere, şi cea
a noilor stăpâni, reprezentată relativ parcimonios. Mari cucoane din trecutul
urbei, notabilităţi expirate, militari sau profesionişti de care nu mai are
nimeni nevoie, toţi ies pe rând în faţă şi spun ce au de spus, uneori la modul
direct-confesiv. Unii trăiesc drame din care nu îşi pot reveni (doctorul
Hanganu, căsătorit pe vremuri cu Yvette, franţuzoaica, se sinucide), alţii nu
pricep ce li se întâmplă şi se scufundă în ridicul, precum doamnele care fac
spiritism în casa Ilenei Ocoleanu. Nici urmă de intenţie satirică însă, deşi e
limpede că vechii stăpâni sunt departe de a fi nişte îngeri (Titu Bazaca, refugiat
la Paris, trimite scrisori acasă şi îşi relatează, cinic, infidelităţile,
Sandy, fiul profesoarei Renata Enătescu, e un pierde-vară etc.)
Vremurile sunt dure, iar autorităţile nu
glumesc. Dispărută la începutul cărţii din casa ei, cea mai frumoasă din oraş,
Lila Bazaca reapare în final într-un sicriu căptuşit cu plumb, prilejuind o
scenă de înmormântare. Oamenii sunt daţi afară din case şi mutaţi „la comun”,
mulţi sunt „epuraţi” (lexem frecvent în vocabularul vremii). Unii mor de inimă
rea (turcul Mahmud Ali, căruia i se interzice să-şi mai vândă dulciurile la
şcoală). Alţii se adaptează cum pot, precum colonelul Baculescu, militar de
carieră cu studii strălucite, ajuns om la toate la Biblioteca Româno-Sovietică.
Rămasă pe drumuri după închiderea bordelului unde lucra, prostituata Tănţica
activează pe cont propriu. Sunt pomenite şi acţiuni de protest (incendierea
unor steaguri, murdărirea monumentului sovietic sau a portretului lui Stalin
expus la spital etc.), dar ele rămân marginale şi fără urmări importante.
Romanul seamănă cu un puzzle din care se poate recompune, cu ceva răbdare, imaginea
întregului, căci toate elementele există în text. Riscul unei asemenea abordări
îl constituie fragmentarea excesivă, stereotipul şi monotonia strategiei.
Pentru a contracara asemenea pericole, Constantin Mateescu a introdus un
personaj principal, doctoriţa Zizi Bazaca, nora Lilei şi soţia lui Titu, cel
fugit în Franţa. Zizi este instanţa sumativă a cărţii, cea care ordonează multe
din evenimentele trăite de alţii. Lui Zizi i se dă cuvântul atunci când e
nevoie de o variaţie de la regula istorisirii omnisciente. Iată un pasaj
consacrat „transformărilor pestilenţiale” suferite de urbe:
Sâmbătă.
Trec zilele îngrozitor de repede. Oraşul în continuă schimbare. Se desfiinţează
instituţii vechi, dispar tradiţii şi legende. În fiecare zi te întâmpină câte o
minunăţie. „Café Royal”, pe care obişnuia să o frecventeze Titu, adăposteşte
sediul Cooperativei de încălţăminte Calapodul Roşu iar cafeneaua „Zombo” a
devenit Biroul pentru Repartizarea Forţelor de Muncă. Până şi studioul foto
Ilarion&Mihălcescu s-a transformat în Centrul pentru recoltarea plantelor
medicinale „Păpădia”. Se simte o fervoare a suprimării trecutului cu orice preţ
şi a înlocuirii lui cu surogate tranzitorii, ieftine.
În
cabinetul meu, pe Luterană, s-au instalat birourile Ligii Patrioţilor. Trei
mese, funcţionari, dactilografe, tabloul tovarăşului Stalin. De-o parte şi de
alta a intrării două drapele roşii cu stema Uniunii Sovietice. Doriţi ceva,
tovarăşă! se interesează o femeie grasă cu mâinile în şolduri şi fălci de
bucătăreasă.
Într-un spaţiu relativ restrâns, de ceva
mai mult de 200 de pagini, autorul a înghesuit o mare cantitate de informaţie
onomastică şi geografică, pe alocuri derutantă prin complexitate. El nu scapă
însă din mână hăţurile prozei, în ciuda unor fraze-clişeu care se strecoară pe
ici, pe colo. Tablourile... lui
Constantin Mateescu sunt în ansamblu o lectură plăcută, de text clasic, fără
mofturi. Meşteşugul lui seamănă un pic cu cel al lui Luchino, amantul lui Zizi,
profesor de desen de origine italiană, care face la comandă portrete corecte pe
baza unor fotografii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu