duminică, 4 mai 2014

☺☺☺ Constantin Mateescu - Tablouri dintr-o expoziţie

Cu romanul Tablouri dintr-o expoziţie (Cartea Românească, 2014) Constantin Mateescu pare să-şi fi propus nu atât o scriere revoluţionară, ci mai degrabă un exerciţiu tehnic onest de construcţie a unor caractere într-o perioadă istorică tulbure şi brutală. E vorba de cei câţiva ani cuprinşi între încheierea războiului şi preluarea completă a puterii de către comunişti la 30 decembrie 1947 (episod amintit de altfel pe la sfârşit). „Tablourile” din titlu trimit la o abordare tradiţional-mimetică. Romancierul îşi fixează ferm cadrul temporal (aşa cum tocmai am văzut), dar şi pe cel geografic, care e oferit de un anume oraş Alutela, travesti transparent pentru mai terestrul Râmnicu Vâlcea.

Scena şi personajele odată stabilite, poate începe pictarea tablourilor pentru ca ele să îi fie prezentate cititorului. Paginile cărţii gem de eroi, importanţi sau anodini. Se conturează net două tabere: cea a „foştilor”, foarte bogat ilustrată cu caractere, şi cea a noilor stăpâni, reprezentată relativ parcimonios. Mari cucoane din trecutul urbei, notabilităţi expirate, militari sau profesionişti de care nu mai are nimeni nevoie, toţi ies pe rând în faţă şi spun ce au de spus, uneori la modul direct-confesiv. Unii trăiesc drame din care nu îşi pot reveni (doctorul Hanganu, căsătorit pe vremuri cu Yvette, franţuzoaica, se sinucide), alţii nu pricep ce li se întâmplă şi se scufundă în ridicul, precum doamnele care fac spiritism în casa Ilenei Ocoleanu. Nici urmă de intenţie satirică însă, deşi e limpede că vechii stăpâni sunt departe de a fi nişte îngeri (Titu Bazaca, refugiat la Paris, trimite scrisori acasă şi îşi relatează, cinic, infidelităţile, Sandy, fiul profesoarei Renata Enătescu, e un pierde-vară etc.)

Vremurile sunt dure, iar autorităţile nu glumesc. Dispărută la începutul cărţii din casa ei, cea mai frumoasă din oraş, Lila Bazaca reapare în final într-un sicriu căptuşit cu plumb, prilejuind o scenă de înmormântare. Oamenii sunt daţi afară din case şi mutaţi „la comun”, mulţi sunt „epuraţi” (lexem frecvent în vocabularul vremii). Unii mor de inimă rea (turcul Mahmud Ali, căruia i se interzice să-şi mai vândă dulciurile la şcoală). Alţii se adaptează cum pot, precum colonelul Baculescu, militar de carieră cu studii strălucite, ajuns om la toate la Biblioteca Româno-Sovietică. Rămasă pe drumuri după închiderea bordelului unde lucra, prostituata Tănţica activează pe cont propriu. Sunt pomenite şi acţiuni de protest (incendierea unor steaguri, murdărirea monumentului sovietic sau a portretului lui Stalin expus la spital etc.), dar ele rămân marginale şi fără urmări importante.

Romanul seamănă cu un puzzle din care se poate recompune, cu ceva răbdare, imaginea întregului, căci toate elementele există în text. Riscul unei asemenea abordări îl constituie fragmentarea excesivă, stereotipul şi monotonia strategiei. Pentru a contracara asemenea pericole, Constantin Mateescu a introdus un personaj principal, doctoriţa Zizi Bazaca, nora Lilei şi soţia lui Titu, cel fugit în Franţa. Zizi este instanţa sumativă a cărţii, cea care ordonează multe din evenimentele trăite de alţii. Lui Zizi i se dă cuvântul atunci când e nevoie de o variaţie de la regula istorisirii omnisciente. Iată un pasaj consacrat „transformărilor pestilenţiale” suferite de urbe:

Sâmbătă. Trec zilele îngrozitor de repede. Oraşul în continuă schimbare. Se desfiinţează instituţii vechi, dispar tradiţii şi legende. În fiecare zi te întâmpină câte o minunăţie. „Café Royal”, pe care obişnuia să o frecventeze Titu, adăposteşte sediul Cooperativei de încălţăminte Calapodul Roşu iar cafeneaua „Zombo” a devenit Biroul pentru Repartizarea Forţelor de Muncă. Până şi studioul foto Ilarion&Mihălcescu s-a transformat în Centrul pentru recoltarea plantelor medicinale „Păpădia”. Se simte o fervoare a suprimării trecutului cu orice preţ şi a înlocuirii lui cu surogate tranzitorii, ieftine.
În cabinetul meu, pe Luterană, s-au instalat birourile Ligii Patrioţilor. Trei mese, funcţionari, dactilografe, tabloul tovarăşului Stalin. De-o parte şi de alta a intrării două drapele roşii cu stema Uniunii Sovietice. Doriţi ceva, tovarăşă! se interesează o femeie grasă cu mâinile în şolduri şi fălci de bucătăreasă.

Într-un spaţiu relativ restrâns, de ceva mai mult de 200 de pagini, autorul a înghesuit o mare cantitate de informaţie onomastică şi geografică, pe alocuri derutantă prin complexitate. El nu scapă însă din mână hăţurile prozei, în ciuda unor fraze-clişeu care se strecoară pe ici, pe colo. Tablourile... lui Constantin Mateescu sunt în ansamblu o lectură plăcută, de text clasic, fără mofturi. Meşteşugul lui seamănă un pic cu cel al lui Luchino, amantul lui Zizi, profesor de desen de origine italiană, care face la comandă portrete corecte pe baza unor fotografii.  

Despre un alt volum al lui Constantin Mateescu, Ramona-Vals, am scris mai demult aici.

Niciun comentariu: