O ameninţare la adresa cărţilor, aşa cum le ştim

Am citit deunăzi un articol care probabil n-a atras atenţia publicului larg. E vorba de prezentarea unui studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea din Rummidge (Midlands) în care se atrage atenţia asupra unei specii de bacterii din categoria bacililor, cu un nume obscur (Pterygomorphus cellulosae), dar cu acţiune devastatoare asupra materialului de bază din care sunt confecţionate cărţile. Până şi cei cu cunoştinţe sumare de chimie ştiu că e vorba de celuloză, un policondensat alcătuit din mii de molecule de beta-glucoză (nu mai insist asupra detaliilor structurale, cei interesaţi le vor găsi cu uşurinţă în articol). Bacteria cu pricina este o avidă devoratoare de celuloză şi, implicit, de cărţi. E suficient ca un volum să fie contaminat – majoritatea tulpinilor sunt de o virulenţă extremă – ca el să se transforme treptat, însă ireversibil, într-o pulbere maronie fină, purtătoare a sporilor microorganismului, care este propulsat în atmosferă. Avem aşadar de a face cu un agent vorace şi care se răspândeşte cu ușurință.

Ameninţarea reprezentată de Pterygomorphus cellulosae este de dată relativ recentă. Bacteria se trage, la fel ca virusul HIV, din jungla africană. În Europa şi în America de Nord ea a pătruns odată cu studenţii din Africa, care au adus-o în cărţile şi caietele lor, încă din anii 1980. La noi, armatele de studenţi străini veniţi la studii pe vremea lui Ceauşescu au adus cu ele bacteria bibliofagă, iar infecţia, insidioasă, a început să se propage de multă vreme. Ne mirăm azi să vedem cum arată cărţile româneşti apărute acum 30-40 de ani, ale căror pagini se dezintegrează uşor. Nu e deloc exclus ca la acest proces să fi contribuit şi bacteria noastră.

Situaţia e cu adevărat gravă, mai ales dacă ţinem seama că agentul patogen este imun la cele mai multe antibiotice folosite în practică. De exemplu, microbul secretă enzima numită beta-lactamază, care îi asigură rezistenţă la substanţele din clasa penicilinelor. Desigur, există antibiotice de generaţie recentă, mai sofisticate, însă folosirea lor în practică e ca și exclusă, din cauza preţului prohibitiv. Ar fi, dacă se poate spune aşa, şi o parte bună, căci din fericire cărţile şi manuscrisele mai vechi de 70-80 de ani sunt „imune” din cauza prezenţei în compoziţia hârtiei a unor cleiuri preparate după metode tradiţionale. Cărţile mai noi, a căror hârtie conține clei de sinteză, sunt expuse perfect atacului nimicitor.

Amatorii de lectură de la noi şi din întreaga lume au, aşadar, serioase motive de îngrijorare (de bibliotecari nici nu mai vorbesc). Soluţia este, până una-alta, trecerea masivă în format digital a cărţilor şi publicaţiilor existente şi publicarea pe viitor a acestora exclusiv în formă electronică. Pe acest blog am susţinut în repetate rânduri utilitatea cărţilor electronice. Noile descoperiri îmi oferă un argument în plus, de natură practică, dar nu mai puţin important.

Update: pentru cei care n-au înţeles încă, a fost vorba de o păcăleală de 1 aprilie. Universitatea din Rummidge este o instituţie academică fictivă inventată de David Lodge.