miercuri, 29 aprilie 2015

☺☺☺ Codruţ Constantinescu - Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS: control şi propagandă

Subiect suculent, fără îndoială, cel abordat de Codruţ Constantinescu în Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS: control şi propagandă (Editura Vremea, 2013). Tema călătoriei unor intelectuali occidentali în Rusia, apoi în URSS, e pe cât de vastă, pe atât de fascinantă prin mecanismele psihologice ale seducţiei mai mult sau mai puţin inocente pe care le presupune. Alături de curiozitatea intelectuală legitimă şi perfect justificabilă, vanitatea, cupiditatea şi setea de flaterie sunt forţe motrice care îi împing spre est pe mulţi europeni şi americani în anii 1929-1930, primele două decenii de după Revoluţia din octombrie şi, de altfel, cele mai sângeroase.

Se îmbulzesc pe ruta est-vest şi înapoi figuri celebre, precum G.B. Shaw, H.G. Wells, Romain Rolland, Theodore Dreiser, Lion Feuchtwanger sau André Gide, pentru a face la iuţeală o listă de nume mari. Dintre vizitatorii mai puţin cunoscuţi publicului larg, autorul scrie despre irlandezul Liam O’Flaherty sau croatul Ante Ciliga, despre belgianul Georges Prosper Remi, creatorul lui Tintin sau despre jurnalista americană Dorothy Thompson. Pentru călăuzirea acestor oaspeţi pe întinsul ţării sovietelor dispun de o întreagă organizaţie (VOKS, condusă în anii 1920 de sora lui Troţki) care asigură o protecţie eficientă a invitatului de realitățile dure din jur. Vizitatorul trebuie să vadă numai latura frumoasă a traiului din URSS, lui trebuie să i se ascundă oribila realitate a sistemului represiv, foametea de la începutul deceniului al patrulea al secolului trecut, el trebuie dus să vadă instituţii model. Suntem în plină potemkiniadă. În paranteză fie spus, cumpărarea mai mult sau mai puţin făţişă a intelighenţiei occidentale de către autocraţii ruşi nu e un fenomen care datează din vremea regimului sovietic şi e păcat că autorul nu a găsit un pic de spaţiu pentru a ne vorbi de relaţiile dintre un Diderot sau Voltaire şi Ecaterina a II-a, cel de al doilea ajungând să scrie elogii greţoase la adresa ţarinei (pe bani, desigur).   

Calitatea umană a acestei armate pestriţe de musafiri e foarte eterogenă. Unii se transformă, la revenirea acasă, în propagandişti înfocaţi ai fostelor gazde (un G.B. Shaw sau un Romain Rolland), fără a manifesta vreodată semne de trezire, în vreme ce, la celălalt pol, găsim un Panait Istrati sau un André Gide, care au luciditatea şi onestitatea de a recunoaşte (şi de a mărturisi) marea mistificare căreia îi căzuseră victime. Sunt zeci de cazuri, fiecare cu specificul şi datele circumstanţiale proprii şi ar fi imposibil să rezumăm aici fapte şi atitudini de o complexitate considerabilă.

Pentru că tot a venit vorba de Panait Istrati, să pomenim şi un alt nume românesc, cel al lui Alexandru Sahia, trecător şi el prin paradisul sovietic, dar incapabil (sau nedoritor) să recunoască cruda realitate din spatele defilărilor şi ceremoniilor pline de fast. Istoricul include şi relatările de război ale lui Constantin Constante sau Constantin Virgil Gheorghiu, oarecum alături de temă, dar interesante prin ineditul lor relativ (cartea celui de al doilea a fost interzisă multe decenii). Surprinde, în context românesc, absenţa lui Sadoveanu (cu Lumina vine de la Răsărit) sau menţionarea foarte sumară a experienţei lui G. Călinescu.

Din aceste însemnări sumare ne putem da seama cât de vast trebuie să fi fost materialul şi ce mare trebuie să fi fost dificultatea de a selecta, de a alege ce e mai interesant şi relevant, sarcini de care autorul s-a achitat onorabil. Pe fond stăm bine, aşadar. Problema e cu forma, căci din păcate Mirajul utopiei... e o carte scrisă de-a dreptul prost, plină de exprimări chestionabile sub raport stilistic sau chiar gramatical („Spre lauda lui, Istrati s-a aflat de partea adevărului, preferând să nu-și trădeze credința, în timp ce regimentele de lăudaci, doar simpli complici ai unui sistem criminal” sau „Cine ar fi crezut că sistemul propagandistic sovietic se va risca la un asemenea nivel?” pentru a lua două exemple aproape la întâmplare). Alteori autorul demonstrează că nu stăpâneşte sensurile cuvintelor pe care le foloseşte (a se vedea de pildă „simpatetic”, care în româneşte înseamnă „care provoacă stări sufleteşti (tainice); sugestiv” şi nu „plin de înţelegere (faţă de cineva/ceva)”. De greşeli de scriere nu mai vorbim; uneori ele sunt supărătoare (cum ar fi aparatchnik îl loc de aparatchik/aparatcic, cum e corect). În fine, pentru a nu lungi lista (considerabilă) a rateurilor, cred că n-am întâlnit niciodată atâtea semne de exclamare într-o scriere istorică. Mi-aş fi dorit un evocator mai detaşat, care să e minuneze - neprofesionist - şi de câteva ori pe pagină. Să nu uităm cum, într-un cunoscut episod din Seinfeld, Elaine a dat de bucluc din cauza excesului de semne ale mirării.

Dacă încercăm să facem o sumă algebrică a realizărilor şi neîmplinirilor acestui volum, am vrea să putem spune că aceasta e pozitivă, în ciuda lipsurilor semnalate în paragraful anterior. Rescrisă, periată, într-o nouă ediţie, Mirajul utopiei... ar avea toate datele pentru a deveni una din cele mai bune lucrări de sovietologie apărute la noi în ultimii ani.

Fact checking
Alături de musafiri renumiţi, URSS-ul primelor decenii postrevoluţionare primeşte şi un număr de ingineri şi tehnicieni veniţi să-şi pună la dispoziţie experienţa (în carte inginerilor le e consacrat un întreg subcapitol). N-am putut să nu-mi amintesc de Heinrich Maria Sause, inginerul german din Viţelul de aur de Ilf şi Petrov, „un specialist angajat din Germania cu un salariu foarte mare”. După cum nu m-am putut opri să mă gândesc că, dacă drumul cu sensul iniţial vest-est a fost parcurs de mulţi, itinerariul est-vest a fost privilegiul câtorva aleşi. Ilf şi Petrov au fost doi din aceştia.

Niciun comentariu: