sâmbătă, 15 august 2015

☺☺☺Anya von Bremzen - Arta bucătăriei sovietice: o poveste despre mâncare şi nostalgie

Un clişeu exersat îndelung spune că pâinea exilului e neagră şi rea. Luată ad litteram, imaginea asta stereotipă nu i s-a potrivit autoarei americane de origine rusă Anya von Bremzen, a cărei carte intitulată Arta bucătăriei sovietice:o poveste despre mâncare şi nostalgie a apărut anul trecut la Curtea veche. E vorba de un fel de istorie a Uniunii Sovietice şi a Rusiei pe parcursul a circa 100 de ani (1910-2010) văzută dinspre tubul digestiv. Greu de definit (în prefaţă ni se explică, emfatic că e non-ficţiune), lucrarea e şi carte de bucate (la sfârşit are o listă de reţete reprezentative), şi scriere memorialistică. Nici n-ar fi aşa o mare incompatibilitate, căci există o memorie gustativă foarte bine ancorată în structurile cerebrale profunde şi căreia nu-i trebuie multe impulsuri pentru a fi resuscitată şi făcută să comunice cu straturile mai raţionale.

Unsă cu toate alifiile (era să zic sosurile!) scrisului captivant-comercial, Anya von Bremzen îl plimbă pe cititor prin istoria sovieto-rusă luând ca emblemă pentru fiecare deceniu câte un fel de mâncare reprezentativ şi îl invită să parcurgă distanţa uriaşă dintre kulebiaka fabuloasă din vremea ultimului ţar şi acele kotleti şi kartocki de foamete şi lipsuri din anii 1930-1940 (marea teroare stalinistă urmată de războiul mondial). Declinul treptat al imperiului aduce în prim plan porumbul (favorit al lui Hruşciov), maioneza şi aşa-numita salată Olivier (asemănătoare cu neaoşa noastră salată de boeuf; dacă nu mă înşel, o laudă şi Ion Ianoşi în Internaţionale mea. Cronica unei vieţi, vezi aici), pentru ca anii 2000 să marcheze ascensiunea unei mâncăruri mai degrabă tradiţionale, blini. Rememorarea se face de la o dublă distanţă, temporală desigur, dar şi spaţială, căci von Bremzen a emigrat în Statele Unite în anii 1970, pe când avea zece ani, însoţită de mama ei.

Memorialista are, dinspre mamă, o familie evreiască de altfel bine integrată în angrenajul statului sovietic (bunicul Frumkin a lucrat în contraspionajul militar, ceea ce spune multe). Există totuşi probleme de identitate căci sistemul nu recunoaşte decât naţionalitatea evreiască formală, ca rubrică în paşaportul intern, nicicum vreo apartenenţă religioasă sau culturală; de lipsa unei identităţi iudaice clare se vor lovi cele două femei abia la sosirea în America. Existenţa cotidiană de newyorkeze nu pare dispună de vreun leac pentru nostalgia după Uniunea Sovietică, cu toată penuria şi privaţiunile de acolo (exprimate prin termenul defiţit).

Cititorul va avea parte de repetate retrospecţii, de amintiri olfactive variate şi nu va fi scutit de tocita referinţă la madlena lui Proust. Pâinea americană Wonder Bread e, poate, fină, dar nu-i pe gustul Anyei şi al mamei acesteia. Cele două tânjesc după pâinea adevărată, iar când vor avea posibilitatea să viziteze URSS, în anii mai relaxaţi de după venirea la putere a lui Gorbaciov, mama va exclama cu candoare: Pâine neagră! [...]. Ce dor mi-a fost de pâinea noastră neagră. Cum ar veni, pâinea exilului nu e neapărat neagră, dar nici bună nu pare. Adevărat e că nici cuplul Ilf/Petrov nu a avut multe cuvinte de laudă pentru pâinea americană în America fără etaje (vezi aici). Pentru întregirea imaginii alimentare a fostului imperiu sovietic sunt de reţinut şi paginile consacrate consumului de alcool, atât de mult îngrădit de Gorbaciov şi atât de răspândit în popor. Numeroasele paragrafe despre limbajul de specialitate al alcoolicilor pot apărea amuzante dacă n-ar fi de fapt tragice; la noi domeniul lexical cu pricina figurează şi în volumul Născut în URSS de Vasile Ernu (aici).

Până la urmă sublimarea dorului de casă se face în direcţia unei cariere gastronomice. Anya von Bremzen renunță la o carieră pianistică pentru care părea făcută şi devine autoare de cărţi de bucate şi de emisiuni TV. Revenită pentru mai multă vreme în Rusia, aflată acum sub Putin, ea se loveşte de noii îmbogăţiţi care doresc să-şi cultive gustul pentru mâncăruri rafinate. Nu dispreţuieşte banii acestora şi nici nu pare să-şi facă multe probleme când vine vorba de a-şi avea propria emisiune de televiziune. Făcând o însumare vectorială a bunelor şi relelor, am putea spune că Arta bucătăriei sovietice are multe momente de umor nostalgic şi de sensibilitate, deşi nu-i greu câteodată să vezi urzeala reţetei (!) de succes după care e scris textul. Cei interesaţi de istorie rusă şi sovietică vor găsi aici destul material, dar probabil n-o să-şi propună nimeni să facă din lucrarea asta carte de căpătâi în materie. Coperta e de un kitsch fabulos, dar asta e deja o altă mâncare de peşte, diferită de fabulosul peşte umplut evreiesc preparat la Odessa de rudele Anyei.

Niciun comentariu: