vineri, 21 august 2015

☺☺☺ Radu Aldulescu - Istoria Regelui Gogoşar

După ce am citit mai multe din romanele lui Radu Aldulescu ajungeam în urmă cu ceva vreme la concluzia, nu neapărat originală, că acest romancier pare blocat într-un tipic tematic din care e incapabil să iasă. Era vorba, la vremea respectivă, de insistenţa pe lumea marginalilor, a lumpenilor violenţi, a declasaţilor din lumea sordidă a periferiei. Cu cel mai recent opus, Istoria Regelui Gogoşar (Cartea Românească, 2015) autorul pare să contrazică aserţiunea mea. Gata cu flendurosul Relu Golea (Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare) sau cu declasatul Robert Stan aka Diavolul din Cronicile genocidului, inşi al căror itinerariu prin viaţă e unul ineluctabil descendent. În cartea de faţă ne este propus un căţărător pe scara socială căruia i se dă numele bombastic Emanuel Victor Calomfirescu. El este, printr-o ironie care pleacă de la locul unei origini umile (satul oltenesc Gogoşu) Regele Gogoşar, eroul unui veritabil anabasis care îl duce Capitală, unde contractează o căsătorie avantajoasă, devine profesor de matematică şi, după 1989, profitând de tot felul de circumstanţe dubioase, mare capitalist şi om politic dâmboviţean.

N-a fost, totuşi, o ascensiune liniară, ci mai degrabă un fragment de sinusoidă. Cu ajutorul unui unchi, dar fiind el însuşi un individ inteligent şi înzestrat, ba chiar având unele veleităţi literare, Emanuel face un liceu bun şi termină Matematica, ajungând profesor la un grup şcolar din Militari (vechiul cartier muncitoresc, zona cunoscută sub numele de Cosmos, de la un vechi cinematograf). Sunt viscerele Cosmosului, după cum ne spune metaforic chiar numele unui capitol. Emanuel pare pornit pe un drum bun; căsătoria cu Luiza („purcica lui scumpă”) îi aduce bani, confort şi promisiunea succesului, însă folosirea unor metode pedagogice neortodoxe are ca rezultat moartea unui elev, iar tânărul profesor e condamnat la un an de închisoare. E până aici un fel de dezvoltare pe o vagă linie Stendhal-Balzac, pigmentată de apartenenţa lui Emanuel la o misterioasă Pepinieră de genii pilotată de Securitate, unde se bucură de îndrumarea unui guru numit maestrul Vergilius (în realitate banalul Virgil Irimiciuc).

Oltean isteţ, protagonistul ştie să se descurce şi dă Cezarului ce-i al Cezarului prin notele informative oferite unui ofiţer de Securitate (căpitanul Ardeleanu). E înzestrat cu o statură ingrată, însă e, prin compensaţie, posesorul unui membru bărbătesc excepţional, calitate care îi aduce succese amoroase. Evenimentele din decembrie 1989 îl prind pe stradă, proaspăt eliberat de la închisoare. Pentru autor, un bun prilej de relatare a unor scene revoluţionare lungi, învălmăşite şi, s-o zicem pe a’ dreaptă, cam plicticoase. Pentru personaj, începutul unui lung segment ascendent, care îl va duce pe culmile succesului social, de la concernul de presă Glasul Revoluţiei la afaceri în stil mare şi politică, cu binecuvântarea discretă a ex-securistului Ardeleanu.

Toate acestea nu reprezintă o mare realizare romanescă. Trasee de parveniţi post-revoluţionari am văzut, până la saţietate, în proza românească a anilor din urmă, iar a ilustra aserţiunea că ei-au-fost-la-putere-înainte-şi-tot-ei-sunt-şi-acum a devenit aproape o banalitate. De altfel litaniile în binecunoscutul stil indirect liber din textele lui Radu Aldulescu au o pronunţată bătaie moralistă. Din fericire, autorul reuşeşte să dea o anume adâncime psihologică personajului principal, permiţându-i cititorului să surprindă mecanismele gândirii lui Calomfirescu. Acesta, fost coleg de celulă cu un disident anticeauşist împuşcat ulterior în decembrie 1989, ajunge să creadă sincer că şi el a fost luptător împotriva comunismului:

O unică-singură cale, da, Emanuel ştie că nici el nu a avut de ales, alegând colaborarea cu căpitanul Ardelean. I-ar fi fost mult mai rău dacă ar fi refuzat, măcar că la un moment dat a ales să se rupă, să se dezică, dar soarta l-a răsucit şi l-a întors pe aceea unică-singură cale, care se pare că acum s-a spart şi s-a risipit în mai multe direcţii. Acum are de ales, are la-ndemână mai multe posibilităţi, unelte sau arme, printre care şi revista, da, în primul rând revista, care se cuvine totuşi manevrată cu precauţie. Maestrul, deh, la el se gândea impunându-şi precauţie. Ar fi trebuit ca omul să-şi mai tragă sufletul, după asaltul acela în forţă. Munca de ocnaş (Emanuel ştia, răbdase şi îndurase ocna, fiindcă strigase împotriva lui Ceauşescu, când nimeni n-avea curajul – era deja convins şi pătruns, ireversibil marcat de acest episod al existenţei sale) munca de om-orchestră (redactor, corector, dactilograf, machetator, secretar de redacţie, contabil…) îi distruseseră desigur nişte neuroni şi-i tociseră din abilităţi, maestre, e de înţeles că mai daţi cu oiştea-n gard exagerând cu injuriile. De fier să fii şi tot te-ai fărâma în ritmul acesta infernal.

E o autoînşelare vecină cu paranoia care prevesteşte declinul psihic şi somatic al individului, ajuns să-şi construiască un cavou de megaloman şi sfârşind în decrepitudine. Mi-e greu să-mi dau seama ce va fi dorit Radu Aldulescu cu acest recent roman. E posibil ca el să facă parte, împreună cu precedenta carte (Cronicile genocidului), dintr-un ciclu mai cuprinzător. Pentru această ipoteză ar pleda nu doar similarităţile de materie şi cadru, ci şi prezenţa unui erou unificator, gazetarul Laurian Susanu, personificare a mizeriei morale a unei lumi întregi. Istoria Regelui Gogoşar este, practic, un one man show, căci celelalte personaje sunt neglijent realizate, mai degrabă schiţe nefinisate. Un loc aparte îl ocupă repetatele treceri prin scenă ale unui bătrân îmbrăcat într-un palton zdrenţăros, un jidov rătăcitor, care joacă un vag rol de profet ratat. E dimensiunea meta-reală pe care romancierul pare să o fi socotit necesară într-o construcţie altfel foarte solid angrenată în imediat. Mă număr printre cititorii pe care acest roman nu i-a convins, dar ar fi nedrept să nu recunosc că Aldulescu este un autor puternic, care se citeşte cu interes, chiar şi atunci când romanele nu-i prea ies.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Radu Aldulescu este un autor important. Sau a fost, mai degrabă. Deoarece toate producțiile sale din ultima vreme sunt palide ecouri a ceea ce a scris mai la începuturi. Acum el scoate, produce, nu mai creează.