După ce am citit mai multe din romanele lui Radu Aldulescu ajungeam în urmă cu ceva vreme la concluzia, nu neapărat originală, că acest romancier pare blocat într-un tipic tematic din care e incapabil să iasă. Era vorba, la vremea respectivă, de insistenţa pe lumea marginalilor, a lumpenilor violenţi, a declasaţilor din lumea sordidă a periferiei. Cu cel mai recent opus, Istoria Regelui Gogoşar (Cartea Românească, 2015) autorul pare să contrazică aserţiunea mea. Gata cu flendurosul Relu Golea (Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare) sau cu declasatul Robert Stan aka Diavolul din Cronicile genocidului, inşi al căror itinerariu prin viaţă e unul ineluctabil descendent. În cartea de faţă ne este propus un căţărător pe scara socială căruia i se dă numele bombastic Emanuel Victor Calomfirescu. El este, printr-o ironie care pleacă de la locul unei origini umile (satul oltenesc Gogoşu) Regele Gogoşar, eroul unui veritabil anabasis care îl duce Capitală, unde contractează o căsătorie avantajoasă, devine profesor de matematică şi, după 1989, profitând de tot felul de circumstanţe dubioase, mare capitalist şi om politic dâmboviţean.
Mama către Bulă: Măi, Bulă, măi... mai pune şi tu mâna pe o carte... şi mai fă şi tu nişte cornete, că uite, nu mai avem din ce să vindem seminţele-astea... (vechi banc)
21 august 2015
☺☺☺ Radu Aldulescu - Istoria Regelui Gogoşar
N-a
fost, totuşi, o ascensiune liniară, ci mai degrabă un fragment de sinusoidă. Cu
ajutorul unui unchi, dar fiind el însuşi un individ inteligent şi înzestrat, ba
chiar având unele veleităţi literare, Emanuel face un liceu bun şi termină
Matematica, ajungând profesor la un grup şcolar din Militari (vechiul cartier
muncitoresc, zona cunoscută sub numele de Cosmos, de la un vechi cinematograf).
Sunt viscerele Cosmosului, după cum
ne spune metaforic chiar numele unui capitol. Emanuel pare pornit pe un drum
bun; căsătoria cu Luiza („purcica lui scumpă”) îi aduce bani, confort şi
promisiunea succesului, însă folosirea unor metode pedagogice neortodoxe are ca
rezultat moartea unui elev, iar tânărul profesor e condamnat la un an de
închisoare. E până aici un fel de dezvoltare pe o vagă linie Stendhal-Balzac, pigmentată
de apartenenţa lui Emanuel la o misterioasă Pepinieră de genii pilotată de
Securitate, unde se bucură de îndrumarea unui guru numit maestrul Vergilius (în realitate banalul Virgil
Irimiciuc).
Oltean
isteţ, protagonistul ştie să se descurce şi dă Cezarului ce-i al Cezarului prin
notele informative oferite unui ofiţer de Securitate (căpitanul Ardeleanu). E
înzestrat cu o statură ingrată, însă e, prin compensaţie, posesorul unui membru
bărbătesc excepţional, calitate care îi aduce succese amoroase. Evenimentele
din decembrie 1989 îl prind pe stradă, proaspăt eliberat de la închisoare.
Pentru autor, un bun prilej de relatare a unor scene revoluţionare lungi,
învălmăşite şi, s-o zicem pe a’ dreaptă, cam plicticoase. Pentru personaj,
începutul unui lung segment ascendent, care îl va duce pe culmile succesului
social, de la concernul de presă Glasul Revoluţiei la afaceri în stil mare şi politică,
cu binecuvântarea discretă a ex-securistului Ardeleanu.
Toate
acestea nu reprezintă o mare realizare romanescă. Trasee de parveniţi
post-revoluţionari am văzut, până la saţietate, în proza românească a anilor
din urmă, iar a ilustra aserţiunea că ei-au-fost-la-putere-înainte-şi-tot-ei-sunt-şi-acum
a devenit aproape o banalitate. De altfel litaniile în binecunoscutul stil
indirect liber din textele lui Radu Aldulescu au o pronunţată bătaie moralistă.
Din fericire, autorul reuşeşte să dea o anume adâncime psihologică personajului
principal, permiţându-i cititorului să surprindă mecanismele gândirii lui
Calomfirescu. Acesta, fost coleg de celulă cu un disident anticeauşist împuşcat
ulterior în decembrie 1989, ajunge să creadă sincer că şi el a fost luptător
împotriva comunismului:
O unică-singură cale, da, Emanuel ştie că nici el nu a
avut de ales, alegând colaborarea cu căpitanul Ardelean. I-ar fi fost mult mai
rău dacă ar fi refuzat, măcar că la un moment dat a ales să se rupă, să se
dezică, dar soarta l-a răsucit şi l-a întors pe aceea unică-singură cale, care
se pare că acum s-a spart şi s-a risipit în mai multe direcţii. Acum are de
ales, are la-ndemână mai multe posibilităţi, unelte sau arme, printre care şi
revista, da, în primul rând revista, care se cuvine totuşi manevrată cu
precauţie. Maestrul, deh, la el se gândea impunându-şi precauţie. Ar fi trebuit
ca omul să-şi mai tragă sufletul, după asaltul acela în forţă. Munca de ocnaş
(Emanuel ştia, răbdase şi îndurase ocna, fiindcă strigase împotriva lui
Ceauşescu, când nimeni n-avea curajul – era deja convins şi pătruns,
ireversibil marcat de acest episod al existenţei sale) munca de om-orchestră
(redactor, corector, dactilograf, machetator, secretar de redacţie, contabil…)
îi distruseseră desigur nişte neuroni şi-i tociseră din abilităţi, maestre, e
de înţeles că mai daţi cu oiştea-n gard exagerând cu injuriile. De fier să fii
şi tot te-ai fărâma în ritmul acesta infernal.
E
o autoînşelare vecină cu paranoia care prevesteşte declinul psihic şi somatic
al individului, ajuns să-şi construiască un cavou de megaloman şi sfârşind în
decrepitudine. Mi-e greu să-mi dau seama ce va fi dorit Radu Aldulescu cu acest
recent roman. E posibil ca el să facă parte, împreună cu precedenta carte (Cronicile genocidului), dintr-un ciclu
mai cuprinzător. Pentru această ipoteză ar pleda nu doar similarităţile de
materie şi cadru, ci şi prezenţa unui erou unificator, gazetarul Laurian Susanu,
personificare a mizeriei morale a unei lumi întregi. Istoria Regelui Gogoşar este, practic, un one man show, căci celelalte personaje sunt neglijent realizate,
mai degrabă schiţe nefinisate. Un loc aparte îl ocupă repetatele treceri prin
scenă ale unui bătrân îmbrăcat într-un palton zdrenţăros, un jidov rătăcitor,
care joacă un vag rol de profet ratat. E dimensiunea meta-reală pe care
romancierul pare să o fi socotit necesară într-o construcţie altfel foarte
solid angrenată în imediat. Mă număr printre cititorii pe care acest roman nu
i-a convins, dar ar fi nedrept să nu recunosc că Aldulescu este un autor puternic,
care se citeşte cu interes, chiar şi atunci când romanele nu-i prea ies.


Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
Radu Aldulescu este un autor important. Sau a fost, mai degrabă. Deoarece toate producțiile sale din ultima vreme sunt palide ecouri a ceea ce a scris mai la începuturi. Acum el scoate, produce, nu mai creează.
Trimiteți un comentariu