8 august 2015

☺☺☺☺Lincoln Paine - Marea şi civilizaţia. O istorie maritimă a lumii

Constructorii de nave dau adesea nume de oameni ambarcaţiunilor pe care le construiesc. Din categoria (probabil mult mai puţin numeroasă) a celor care procedează pe dos, botezându-şi copiii cu nume de corăbii, face parte Lincoln Paine, specialist american în istorie navală, autorul pântecosului volum Marea şi civilizaţia. O istorie maritimă alumii (Polirom, 2015). Sigur că dacă ar fi fost vorba numai de asta, detaliul cu pricina ar fi putut constitui cel mult un fapt divers; adâncindu-te în lectura cărţii poţi însă să-ţi dai seama că e vorba de o pasiune susţinută de o mare erudiţie şi - de ce nu - de o ambiţie pe măsură. Nu e puţin lucru să-ţi propui alcătuirea unei istorii universale a navigaţiei (pe vreme de pace sau război, pentru comerţ, plăcere sau confruntare militară, la suprafaţă sau în adâncuri, cu submarinul) care să acopere pe deasupra o perioadă de aproape 50.000 de ani, de la traversările, atestate arheologic, ale unor braţe marine din Asia de Sud-Est la ultimele decenii ale secolului recent încheiat.

Autorul consideră că face într-un fel dreptate, căci dacă 70% din suprafaţa globului este reprezentată de mări şi oceane e firesc ca o serie de evenimente importante din istoria mondială să fi avut loc pe apă sau să fi fost cel puţin afectate de călătoriile pe apă. Se poate vorbi, de asemenea, de veritabile „mutări de accent” între uscat şi apă. Pentru cititorul obişnuit, nechinuit de vreun interes special pentru acest domeniu, istoria maritimă se reduce la câteva episoade spectaculoase din marile descoperiri geografice (cu Vasco da Gama, Magellan, Columb sau căpitanul Cook), la care se adaugă eventual câţiva stropi ficţionali furnizaţi de un Jules Verne sau Melville.

Lincoln Paine este, dacă se poate spune aşa, democrat şi face dreptate tuturor regiunilor globului, fără urmă de europocentrismul cu care eram, poate, obişnuiţi din şcoală. Relatarea lui este cronologică, începând cu preistoria şi antichitatea, dar nu e vorba doar de Mediterana, cu egiptenii, fenicienii, cartaginezii, grecii sau romanii, ci sunt prezentate şi popoarele Polineziei şi colonizarea extraordinară pe care au realizat-o acestea. Navigaţia în Oceanul Indian sau în mările sudului sau călătoriile întreprinse de arabi sau indieni se bucură de o atenţie considerabilă, chiar dacă e vorba de un domeniu mai obscur pentru cititorul neiniţiat. Marile bătălii maritime (pentru cine nu ştie, prima atestată a avut loc în anul 1280 î.e.n. între egipteni şi neamul obscur Shardana) punctează cursul istoriei maritime, iar autorul prezintă analize ale câtorva din aceste evenimente, fie că e vorba de Salamina, de Lepanto sau de Trafalgar.

Cu adevărat impresionantă e desfăşurarea de erudiţie atunci sunt analizate elementele de tehnică şi cultură materială care au făcut posibile progresele uriaşe ale omului in domeniul navigaţiei, cu bireme, trireme, galioane şi câte şi mai câte tipuri de vase, cu sisteme de propulsie variate, de la vâsle şi pânze până la motorul cu turbină. Marea şi civilizaţia reprezintă o sursă foarte bogată de informaţii legate de construcţia navelor; din fericire pentru laici, explicaţiile sunt pe înţelesul tuturor. Regăsim şi aici acea calitate a istoricilor anglo-saxoni de a expune cu claritate şi într-un spirit dinamic şi atrăgător, atât de rară la autorii români. Pe lângă datele de ordin pur tehnic şi istoric, pe care cei mai mulţi le vor uita curând după lectură, există tot felul de chestiuni pe cât de necunoscute marelui public, pe atât de insolite pe care le poţi afla din cartea asta. Dau un singur exemplu: puţină lume ştie că împăraţii Chinei au declarat embargouri foarte stricte asupra comerţului maritim în secolele XV-XVI:

Al doilea embargo impus de Dinastia Ming asupra comerţului maritim în anii 1430 a fost cu mult mai strict decât cel decretat de Taizu. Corăbiilor şi marinarilor chinezi li s-a interzis să iasă în larg; nu se mai putea construi nici o navă pentru călătorii pe mare; construirea navelor de război şi a armamentelor cu care erau dotate a fost restrânsă drastic; iar sistemul de apărare a coastelor creat de Taizu şi Chengzu a fost abandonat. La fel de strict, statul le-a interzis negustorilor străini privaţi să mai viziteze China. Această interzicere a comerţului maritim a durat până la jumătatea anilor 1500, când portughezilor li s-a permis să facă comerţ la Macao, iar în 1567 negustorilor chinezi li s-a permis în cele din urmă să facă negoţ peste mări.

Pentru omul modern asemenea decizii sunt bizare şi par masochiste, mai ales că statul chinez dispunea de un potenţial imens în domeniu. Pentru că tot a venit vorba de China: Lincoln Paine nu pare să acorde vreun credit teoriilor (foarte discutabile, de altfel) potrivit cărora navigatorii chinezi atinseseră coasta occidentală a Americii în secolul al XV-lea.

Fără a fi putut acoperi aici prea mult din materialul vast al cărţii, rămâne să spunem că ea prezintă interes pentru toţi cei preocupaţi de istoria universală văzută dinspre apă. Marea şi civilizaţia este, fără îndoială, un tur de forţă al autorului. Din punct de vedere editorial s-a lucrat destul de curat; traducătorii s-au mişcat bine prin dificila terminologie specializată, iar dacă am mai găsit scăpări, ele sunt uşor corectabile. Şi, desigur, nu este adevărat că primii colonişti liberi au sosit în Australia în 1973. Corectura, bat-o vina! Evenimentul s-a petrecut la anul...1793.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Chiar pare interesanta. Fara sa fi fost vreodata pasionata de asta, o sa caut cartea.